Oboseala si afara miroase a vis pierdut si primavara innabusita de fum si noxe
miercuri, 27 aprilie 2011
marți, 26 aprilie 2011
luni, 25 aprilie 2011
Scrisori catre un necunoscut [Raspuns..]
Timpul..
Cand stai prea mult timp si te intrebi despre trecut, te intrebi "daca ai gresit, sau e implacabilul destinului", daca atunci cand ai luat decizia ai facut ce-ti doreai cu adevarat sau "asa era mai bine"... eu consider ca pierzi timpul, ca-l consumi intr-o mizerie umana care nu poate fi depasita in modul asta.
Nu stiu cum e pentru toti, insa, din cate am auzit si vazut in acest rastimp, am ajuns la concluzia ca nu ne putem cunoaste facand din viata noastra prezenta, viitoare, dar mai ales trecuta un "proces" continuu la nivel rational. Faptele sunt fapte, mai ales cele trecute, raman acolo si indiferent de cat de mult ne gandim daca a fost bine sau nu, ele raman si nimic nu poate sa ia acea senzatie de implacabil. Nu destinul e implacabil, ci ceea ce facem! Ceea ce ne facem noua insine si celorlalti, niciodata nu vei putea lua cele mai corecte decizii sau in orice caz nu vei stii in ce masura a fost corecta sau nu.
Si atunci ma intreb iar, caci eu sunt omul intrebarilor, ce rost are sa ne luptam cu noi insine pentru prostii, pentru ganduri, pentru posibilitati, ce rost are sa iei o decizie care pare corecta dar in urma schemei cost-beneficiu, nu aduce niciun casting de nicio parte, ce rost are sa inhibi cand poti sa ai, sa ceri, sa vrei?! Ce rost are sa lupti cu tine pentru NIMIC, pentru o idee care nu-ti aduce nici macar liniste psihologica sau sufleteasca. E la fel de multa minciuna in asta ca atunci cand ai spune ca nu mananci nimic cu mancarea-n gura!
Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, nu trebuie sa renunti la orice fel de principiu si norma (mai mult sau mai putin personala), dar la ce bun hiper-rationalizarea asta absurda, autotortura care vrand-ne-vrand duce si la torturarea celuilalt, cand beneficiul urmat nu este altul decat mizerie interioara, epuizare emotionala si tristete inchegata in sange?! Nu, nu cacaturile din viata ti-au erodat puterea de a iubi, ci tocmai erodarea ei in sine prin "decizii" hiper-rationalizate, total ineficiente.
"Adevar." Ce adevar? Ca tot am impartasit o discutie astazi despre acest subiect, ce e aia adevar?
Nu va putea nimeni sa te judece vreodata pentru sinceritate, indiferent cat de mult ranesti sau il faci sa sufere pe altul, sau chiar pe tine; nu vei mai avea procese de constiinta daca accepti ceea ce esti si ceea ce vrei, modelat fiind de principii morale de baza si ghidat de dorinte. Nu inseamna sa pierzi de tot controlul, dar fii sincer cu tine in primul rand. Ai aruncat destule jucarii frumoase si inca functionale, aproape nou-noute doar pentru ideea ca se vor strica la un moment dat; si chestiile alea nu se mai intorc. Partea trista nu e ca nu vei mai avea jucarii, caci ele tot apar, e plina piata de ele, insa tristetea e in faptul ca nu vei stii niciodata ce ar fi putut face fiecare dintre ele si astfel pierzi esenta lor. Si aici, iarta-ma ca as cuteza a spune, dar nu e destinul infailibil, destinul poate fi infailibil cel mult in ideea ca niciodata nu poti contempla toate optiunile posibile sau combinatiile posibile in viata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le arunci pe toate la gunoi de la inceput, blamandu-l pe el.
Atatea himere, minciuni, tablouri, pastile, ganduri.. cacaturi. M-am saturat! Cand poti sa vorbesti despre tot, poti sa vorbesti cu aceeasi usurinta despre nimic. Si nu cred ca e durere mai mare decat NIMICUL. Ca nimicul pe care-l simt eu in interior, dincolo de piele, de corp.
Eu am sa recunosc: m-am resemnat! M-am resemnat la faptul ca "prietenii" nu-mi mai sunt prieteni, ca au fugit cand a fost mai rau, ca poate nu merit sa-i am, ca poate s-au saturat; m-am resemnat ca nu mai esti; m-am resemnat, intelegand ca nu pot face chiar orice, fizic, temporal si psihic vorbind, ca sunt hamuri prea grele de dus si pentru cele mai mari ambitii; m-am resemnat, dar macar ceea ce sunt, ceea ce am spus, e la fel de adevarat ca si gandurile care mi plimba prin minte si nu ma mai zbat intre decizii si destin, ma zbat intre dorinta exprimata de a avea ceva si constientizarea infaptuita a faptului ca nu este posibil sa am.
Si nu stiu cum e pentru voi toti, dar eu am apreciat ce m-a facut fericita si am exprimat asta, nu ma pot invinui, deci, cu nimic aici. Am spus ce am simtit, fie rau fie bine, am primit si raspunsuri (bune sau rele) si la asta; si traiesc cu tot ce am, tot ce am vrut sau vreau si deci cu ceea ce sunt; nu cu ceea ce as fi putut sa fiu daca...
Si uneori asta face sa doara, striga, ustura, frige, zgarie si injunghie din inima pana-n creieri si apoi pana in piept, pana durerea inmoaie picioarele; alteori inalta, linisteste si te purifica, te face sa te simti invincibil, te face sa razi, sa-ti bata inima tare de la primul fum, te face sa vrei mai mult, alteori te plictiseste pana la lene acuta...
Dar, important e ca: NIMENI NU TE VA PUTEA INVINUI NICIODATA PENTRU SINCERITATE, pentru lasitate e insa cea mai grea pedeapsa pe care tu insuti ti-o aplici, regretul..
M-am saturat, sincer.
"Cata luciditate, atata existenta, deci atata drama."
Cand stai prea mult timp si te intrebi despre trecut, te intrebi "daca ai gresit, sau e implacabilul destinului", daca atunci cand ai luat decizia ai facut ce-ti doreai cu adevarat sau "asa era mai bine"... eu consider ca pierzi timpul, ca-l consumi intr-o mizerie umana care nu poate fi depasita in modul asta.
Nu stiu cum e pentru toti, insa, din cate am auzit si vazut in acest rastimp, am ajuns la concluzia ca nu ne putem cunoaste facand din viata noastra prezenta, viitoare, dar mai ales trecuta un "proces" continuu la nivel rational. Faptele sunt fapte, mai ales cele trecute, raman acolo si indiferent de cat de mult ne gandim daca a fost bine sau nu, ele raman si nimic nu poate sa ia acea senzatie de implacabil. Nu destinul e implacabil, ci ceea ce facem! Ceea ce ne facem noua insine si celorlalti, niciodata nu vei putea lua cele mai corecte decizii sau in orice caz nu vei stii in ce masura a fost corecta sau nu.
Si atunci ma intreb iar, caci eu sunt omul intrebarilor, ce rost are sa ne luptam cu noi insine pentru prostii, pentru ganduri, pentru posibilitati, ce rost are sa iei o decizie care pare corecta dar in urma schemei cost-beneficiu, nu aduce niciun casting de nicio parte, ce rost are sa inhibi cand poti sa ai, sa ceri, sa vrei?! Ce rost are sa lupti cu tine pentru NIMIC, pentru o idee care nu-ti aduce nici macar liniste psihologica sau sufleteasca. E la fel de multa minciuna in asta ca atunci cand ai spune ca nu mananci nimic cu mancarea-n gura!
Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, nu trebuie sa renunti la orice fel de principiu si norma (mai mult sau mai putin personala), dar la ce bun hiper-rationalizarea asta absurda, autotortura care vrand-ne-vrand duce si la torturarea celuilalt, cand beneficiul urmat nu este altul decat mizerie interioara, epuizare emotionala si tristete inchegata in sange?! Nu, nu cacaturile din viata ti-au erodat puterea de a iubi, ci tocmai erodarea ei in sine prin "decizii" hiper-rationalizate, total ineficiente.
"Adevar." Ce adevar? Ca tot am impartasit o discutie astazi despre acest subiect, ce e aia adevar?
Nu va putea nimeni sa te judece vreodata pentru sinceritate, indiferent cat de mult ranesti sau il faci sa sufere pe altul, sau chiar pe tine; nu vei mai avea procese de constiinta daca accepti ceea ce esti si ceea ce vrei, modelat fiind de principii morale de baza si ghidat de dorinte. Nu inseamna sa pierzi de tot controlul, dar fii sincer cu tine in primul rand. Ai aruncat destule jucarii frumoase si inca functionale, aproape nou-noute doar pentru ideea ca se vor strica la un moment dat; si chestiile alea nu se mai intorc. Partea trista nu e ca nu vei mai avea jucarii, caci ele tot apar, e plina piata de ele, insa tristetea e in faptul ca nu vei stii niciodata ce ar fi putut face fiecare dintre ele si astfel pierzi esenta lor. Si aici, iarta-ma ca as cuteza a spune, dar nu e destinul infailibil, destinul poate fi infailibil cel mult in ideea ca niciodata nu poti contempla toate optiunile posibile sau combinatiile posibile in viata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le arunci pe toate la gunoi de la inceput, blamandu-l pe el.
Atatea himere, minciuni, tablouri, pastile, ganduri.. cacaturi. M-am saturat! Cand poti sa vorbesti despre tot, poti sa vorbesti cu aceeasi usurinta despre nimic. Si nu cred ca e durere mai mare decat NIMICUL. Ca nimicul pe care-l simt eu in interior, dincolo de piele, de corp.
Eu am sa recunosc: m-am resemnat! M-am resemnat la faptul ca "prietenii" nu-mi mai sunt prieteni, ca au fugit cand a fost mai rau, ca poate nu merit sa-i am, ca poate s-au saturat; m-am resemnat ca nu mai esti; m-am resemnat, intelegand ca nu pot face chiar orice, fizic, temporal si psihic vorbind, ca sunt hamuri prea grele de dus si pentru cele mai mari ambitii; m-am resemnat, dar macar ceea ce sunt, ceea ce am spus, e la fel de adevarat ca si gandurile care mi plimba prin minte si nu ma mai zbat intre decizii si destin, ma zbat intre dorinta exprimata de a avea ceva si constientizarea infaptuita a faptului ca nu este posibil sa am.
Si nu stiu cum e pentru voi toti, dar eu am apreciat ce m-a facut fericita si am exprimat asta, nu ma pot invinui, deci, cu nimic aici. Am spus ce am simtit, fie rau fie bine, am primit si raspunsuri (bune sau rele) si la asta; si traiesc cu tot ce am, tot ce am vrut sau vreau si deci cu ceea ce sunt; nu cu ceea ce as fi putut sa fiu daca...
Si uneori asta face sa doara, striga, ustura, frige, zgarie si injunghie din inima pana-n creieri si apoi pana in piept, pana durerea inmoaie picioarele; alteori inalta, linisteste si te purifica, te face sa te simti invincibil, te face sa razi, sa-ti bata inima tare de la primul fum, te face sa vrei mai mult, alteori te plictiseste pana la lene acuta...
Dar, important e ca: NIMENI NU TE VA PUTEA INVINUI NICIODATA PENTRU SINCERITATE, pentru lasitate e insa cea mai grea pedeapsa pe care tu insuti ti-o aplici, regretul..
M-am saturat, sincer.
"Cata luciditate, atata existenta, deci atata drama."
Scrisori catre un necunoscut. [Nu stii.. ]
Nu cred ca stii cum e sa pierzi pe cineva, sa-l pierzi in sensul in care ai putea pierde un obiect, care inca exista dar nu e la tine si nu stii unde ar putea fi, nu vorbesc deci de implacabilul timpului si al mortii.
Nu stii cum e sa pierzi fara sa vrei, fara sa stii ce inseamna lipsa lui, sa pierzi aproape o bucatica din tine. Si nu e o lipsa cu care poate te-ai obisnui zilnic pas cu pas. E o pierdere pe care o retraiesti ca noua in fiecare zi si realizezi ca nu mai stii cum e sa ai obiectul sau lucrul respectiv, ci retraiesti ca pe o banda agatata acelasi moment de angoasa interminabila, cu fiecare zi ce trece.
Si sunt sigura ca nu stii ce inseamna intensitatea acestei renuntari repetate pe care trebuie sa o faci, nu voit, ci din imposibilitatea de a recupera acel lucru. Nu e un lucru pe care te-ai decis sa-l pui intr-un loc de unde sa nu-l mai poti lua, si desi poate regreti ca l-ai lasat acolo stii ca a fost decizia ta si acum trebuie doar sa te obisnuiesti cu ea. E ceva ce ti-a fost luat sa spunem de "destin", desi detest sa folosesc acest cuvant din mai multe considerente, principalul fiind ca gasesc cel putin indoielnice caracteristicile si existenta lui in sine. E ceva luat din exterior, rupt din tine, care te lasa "agatat" pe acul casetofonului si tot ce poti sa faci uneori e sa iesi in exterior si te privesti in starea aia si... cam atat.
Nu stii si nu ai vrea sa stii si nu as vrea sa stii vreodata..
Poti spune ca ai suferit, poti spune ca mult, ca tare, ca starea s-a modificat din tip in tip de mizerie si decadenta umana in timp modificandu-si forma si, izolata fiind intr-un loc, nu mai poate cauza mari daune... poti spune orice, dar nu stii..
Nu stii cat e de greu.. cand de fapt tot ce vrei e sa arzi in clipa aia odata cu ea dar nu poti pentru ca elemente din realitate te trag inapoi sa le infunti scarbit, obosit si neputincios...
Si cand parca n-ai pierdut destul, dispar brusc si singurii oameni pe care simteai ca ai putea vreodata sa te sprijini cand aproape cazi de tot...
Nu stii si nu vreau sa stii, pentru ca, ironic sau nu, poate exista ceva mai greu de suportat de atat.
Nu stii...
"Nici eu nu mai stiu cine sunt.."
Nu stii cum e sa pierzi fara sa vrei, fara sa stii ce inseamna lipsa lui, sa pierzi aproape o bucatica din tine. Si nu e o lipsa cu care poate te-ai obisnui zilnic pas cu pas. E o pierdere pe care o retraiesti ca noua in fiecare zi si realizezi ca nu mai stii cum e sa ai obiectul sau lucrul respectiv, ci retraiesti ca pe o banda agatata acelasi moment de angoasa interminabila, cu fiecare zi ce trece.
Si sunt sigura ca nu stii ce inseamna intensitatea acestei renuntari repetate pe care trebuie sa o faci, nu voit, ci din imposibilitatea de a recupera acel lucru. Nu e un lucru pe care te-ai decis sa-l pui intr-un loc de unde sa nu-l mai poti lua, si desi poate regreti ca l-ai lasat acolo stii ca a fost decizia ta si acum trebuie doar sa te obisnuiesti cu ea. E ceva ce ti-a fost luat sa spunem de "destin", desi detest sa folosesc acest cuvant din mai multe considerente, principalul fiind ca gasesc cel putin indoielnice caracteristicile si existenta lui in sine. E ceva luat din exterior, rupt din tine, care te lasa "agatat" pe acul casetofonului si tot ce poti sa faci uneori e sa iesi in exterior si te privesti in starea aia si... cam atat.
Nu stii si nu ai vrea sa stii si nu as vrea sa stii vreodata..
Poti spune ca ai suferit, poti spune ca mult, ca tare, ca starea s-a modificat din tip in tip de mizerie si decadenta umana in timp modificandu-si forma si, izolata fiind intr-un loc, nu mai poate cauza mari daune... poti spune orice, dar nu stii..
Nu stii cat e de greu.. cand de fapt tot ce vrei e sa arzi in clipa aia odata cu ea dar nu poti pentru ca elemente din realitate te trag inapoi sa le infunti scarbit, obosit si neputincios...
Si cand parca n-ai pierdut destul, dispar brusc si singurii oameni pe care simteai ca ai putea vreodata sa te sprijini cand aproape cazi de tot...
Nu stii si nu vreau sa stii, pentru ca, ironic sau nu, poate exista ceva mai greu de suportat de atat.
Nu stii...
"Nici eu nu mai stiu cine sunt.."
Umblam...
Inchipuie-ti viata astfel:
Un telefon te trezeste un pic peste miezul zilei, te ridica subred si ragusit din pat si te pune in miscare. Intr-o miscare printre troleibuze aglomerate, statii pline de oameni care-si predau stafeta la coborare-urcare. Oameni obositi, oameni plictisiti, oameni amuzanti, oameni frumosi, oameni ocupati, copii entuziasmati si bunici impliniti... oamenii sunt de diferite feluri.
Te intalnesti cu un prieten bun, il astepti sa termine o convorbire telefonica, impartasiti din ultimele intamplari de ultima oara cand v-ati intalnit, platesti niste facturi, cauti sedii care de fapt sunt inchise, si te redirectionezi spre centrul orasului. Acolo dai de un musuroi agitat de omuleti care se misca unii pe langa altii ca moleculele dintr-un element.
Din zumzet te pierzi intrand intr-un magazin sau altul... timpul trece... doua, trei telefoane si un suc mai tarziu, se mai aduna un participant la periplu si porniti la o plimbare nocturna pe bulevardul principal...
Se poarta discutii diverse, si intr-un final la ultima statie de metrou, va despartiti si pornesti singur spre casa, iti pui castile in urechi (de frica de a fi singur cu gandurile tale), asculti muzica si incerci sa iti coordonezi pasi catre directia in care vrei sa ajungi (acasa), e din ce in ce mai greu ,observi, sa-ti concentrezi puterile spre asta. Te uiti in stanga, te uiti in drepta si nu vezi chipul pe care inconstient(sau constient) il cauti pt a te asigura ca esti unde trebuie, ca te indrepti spre directia care trebuie, ca esti cine crezi ca esti; nu e acolo sa te asigure de asta. Te incearca un sentiment de frica amestecat cu tristete, bataile inimii se indesesc si respiratia devine sacadata, picioarele iti sunt moi, si in acelasi timp golul din stomac (sau undeva spre suflet as spune) nu-ti permite sa inspiri suficient aer.. Dar trebuie sa te concentrezi la a cobori scarile de la metrou pt a ajunge pe peron si trebuie sa depui ceva efort ... Cu castile in urechi, in lumea ta, observi fugitiv priviri tintite intrebator spre tine, insa nu-ti pasa pentru ca in povestea asta e vorba doar despre TINE, asa ca te plimbi incet pe peron asteptand metroul incercand sa te convingi ca va fi bine si ca vei reusi sa ajungi in regula acasa..
Te urci in metrou si 3 melodii mai tarziu ai ajuns la Unirii si trebuie sa te dai jos sa iei troleibuzul. Te opresti la stop pentru ca e rosu si vezi oamenii ocolindu-te din laterale trecand pe langa tine spre trotuarul de pe partea cealalta, semaforul se face verde si treci si tu.. 2 melodii mai tarziu vine si troleibuzul, te urci, astepti, cobori, traversezi o strada si o melodie si umatate mai tarziu ai ajuns acasa... Din casti iti ramen intrebarea "AND I WONDER, STILL I WONDER, WHO`LL STOP THE RAIN?"...
Cu aceasta intrebare in gand te privesti in oglinda si pt prima data in ziua respectiva iti vezi ochii umeziti si tristi, si speri ca poate ceilalti nu-si dau seama in fiecare zi ca sunt asa... incerci s-adormi in speranta ca maine va fi mai usor, numai pentru a o lua de la capat...
Deci in viata nu facem decat sa umblam de la Unirii pana la Aviatorilor ca sa ne urcam in metrou, coborand si urcand scari, validand cartele, asteptand apoi troleibuze, traversand strazi. Intre timp ne lovim de oameni, pe unii ii cunoastem pe altii nu, pe altii am fi vrut sa nu-i cunoastem pe altii nu stim ca poate am fi vrut sa-i cunoastem, umblam in gandurile noastre cum umblam prin statii de metrou,troleu, sau gari, asteptand mereu ceva care sa ne duca ACASA... in gand si- suflet din pacate nu exsta acasa, ci doar o continuare dintr-un nou punct a unor idei care se-alearga in cerc... e bine ca fizic nu poti sta treaz mai mult de peste 48 de ore, altfel daca ar fi fost sa mor de ceva, as fi murit din cauza gandurilor mele care ma tortureaza cu fiecare zi a existentei...
Un telefon te trezeste un pic peste miezul zilei, te ridica subred si ragusit din pat si te pune in miscare. Intr-o miscare printre troleibuze aglomerate, statii pline de oameni care-si predau stafeta la coborare-urcare. Oameni obositi, oameni plictisiti, oameni amuzanti, oameni frumosi, oameni ocupati, copii entuziasmati si bunici impliniti... oamenii sunt de diferite feluri.
Te intalnesti cu un prieten bun, il astepti sa termine o convorbire telefonica, impartasiti din ultimele intamplari de ultima oara cand v-ati intalnit, platesti niste facturi, cauti sedii care de fapt sunt inchise, si te redirectionezi spre centrul orasului. Acolo dai de un musuroi agitat de omuleti care se misca unii pe langa altii ca moleculele dintr-un element.
Din zumzet te pierzi intrand intr-un magazin sau altul... timpul trece... doua, trei telefoane si un suc mai tarziu, se mai aduna un participant la periplu si porniti la o plimbare nocturna pe bulevardul principal...
Se poarta discutii diverse, si intr-un final la ultima statie de metrou, va despartiti si pornesti singur spre casa, iti pui castile in urechi (de frica de a fi singur cu gandurile tale), asculti muzica si incerci sa iti coordonezi pasi catre directia in care vrei sa ajungi (acasa), e din ce in ce mai greu ,observi, sa-ti concentrezi puterile spre asta. Te uiti in stanga, te uiti in drepta si nu vezi chipul pe care inconstient(sau constient) il cauti pt a te asigura ca esti unde trebuie, ca te indrepti spre directia care trebuie, ca esti cine crezi ca esti; nu e acolo sa te asigure de asta. Te incearca un sentiment de frica amestecat cu tristete, bataile inimii se indesesc si respiratia devine sacadata, picioarele iti sunt moi, si in acelasi timp golul din stomac (sau undeva spre suflet as spune) nu-ti permite sa inspiri suficient aer.. Dar trebuie sa te concentrezi la a cobori scarile de la metrou pt a ajunge pe peron si trebuie sa depui ceva efort ... Cu castile in urechi, in lumea ta, observi fugitiv priviri tintite intrebator spre tine, insa nu-ti pasa pentru ca in povestea asta e vorba doar despre TINE, asa ca te plimbi incet pe peron asteptand metroul incercand sa te convingi ca va fi bine si ca vei reusi sa ajungi in regula acasa..
Te urci in metrou si 3 melodii mai tarziu ai ajuns la Unirii si trebuie sa te dai jos sa iei troleibuzul. Te opresti la stop pentru ca e rosu si vezi oamenii ocolindu-te din laterale trecand pe langa tine spre trotuarul de pe partea cealalta, semaforul se face verde si treci si tu.. 2 melodii mai tarziu vine si troleibuzul, te urci, astepti, cobori, traversezi o strada si o melodie si umatate mai tarziu ai ajuns acasa... Din casti iti ramen intrebarea "AND I WONDER, STILL I WONDER, WHO`LL STOP THE RAIN?"...
Cu aceasta intrebare in gand te privesti in oglinda si pt prima data in ziua respectiva iti vezi ochii umeziti si tristi, si speri ca poate ceilalti nu-si dau seama in fiecare zi ca sunt asa... incerci s-adormi in speranta ca maine va fi mai usor, numai pentru a o lua de la capat...
Deci in viata nu facem decat sa umblam de la Unirii pana la Aviatorilor ca sa ne urcam in metrou, coborand si urcand scari, validand cartele, asteptand apoi troleibuze, traversand strazi. Intre timp ne lovim de oameni, pe unii ii cunoastem pe altii nu, pe altii am fi vrut sa nu-i cunoastem pe altii nu stim ca poate am fi vrut sa-i cunoastem, umblam in gandurile noastre cum umblam prin statii de metrou,troleu, sau gari, asteptand mereu ceva care sa ne duca ACASA... in gand si- suflet din pacate nu exsta acasa, ci doar o continuare dintr-un nou punct a unor idei care se-alearga in cerc... e bine ca fizic nu poti sta treaz mai mult de peste 48 de ore, altfel daca ar fi fost sa mor de ceva, as fi murit din cauza gandurilor mele care ma tortureaza cu fiecare zi a existentei...
Din categoria "Despre iubire"
Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.[Lev Tolstoi-Razboi si Pace]
Iubirea înseamnă să iubeşti ceea ce este antipatic; altfel nu este deloc o virtute. (aproape f adevarat..) [G.K. Chesterton]
Iubirea este una din nevoile fundamentale ale fiinţei noastre.(Jean Marie Guyau)
Iubirea-i fum ce din suspine creşte. [William Shakespeare-Rome si Julieta]
Cea mai buna definitie de pana acum:
Iubirea este singura modalitate de a înţelege altă fiinţă umană în miezul cel mai adânc al personalităţii sale.[Victor Frankel]
Iubirea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit în mod irezistibil. [Mark Twain]
Iubirea este cea mai mare dintre tristeţile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice. [Gabriele D'Annunzio]
Iubirea este un act de iertare nesfârşită, o privire tandră care devine un obicei.[Peter Ustinov]
Iubirea este capacitatea şi dispoziţia de a permite celor de care îţi pasă să fie ceea ce aleg pentru ei înşişi, fără nici o insistenţă pentru a te mulţumi.[Wayne Dyer]
"Love is the expression of the one who loves, not of the one who is loved. Those who think they can love only the people they prefer do not love at all. Love discovers truths about individuals that others cannot see” [ Søren Kierkegaard]
Iubirea înseamnă să iubeşti ceea ce este antipatic; altfel nu este deloc o virtute. (aproape f adevarat..) [G.K. Chesterton]
Iubirea este una din nevoile fundamentale ale fiinţei noastre.(Jean Marie Guyau)
Iubirea-i fum ce din suspine creşte. [William Shakespeare-Rome si Julieta]
Cea mai buna definitie de pana acum:
Iubirea este singura modalitate de a înţelege altă fiinţă umană în miezul cel mai adânc al personalităţii sale.[Victor Frankel]
Iubirea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit în mod irezistibil. [Mark Twain]
Iubirea este cea mai mare dintre tristeţile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice. [Gabriele D'Annunzio]
Iubirea este un act de iertare nesfârşită, o privire tandră care devine un obicei.[Peter Ustinov]
Iubirea este capacitatea şi dispoziţia de a permite celor de care îţi pasă să fie ceea ce aleg pentru ei înşişi, fără nici o insistenţă pentru a te mulţumi.[Wayne Dyer]
"Love is the expression of the one who loves, not of the one who is loved. Those who think they can love only the people they prefer do not love at all. Love discovers truths about individuals that others cannot see” [ Søren Kierkegaard]
Boris Vian- L'arrache-coeur
"Je suis vide. Je n'ai que gestes, réflexes, habitudes. Je veux me remplir. C'est pourquoi je psychanalyse les gens...Je n'assimile pas. Je leur prends leurs pensées, leurs complexes, leurs hésitations et rien ne m'en reste. Je n'assimile pas; ou j'assimile trop bien..., c'est la même chose. Bien sure, je conserve des mots, des contenants, des étiquettes; je connais les termes sous lesquels on range les passions, les émotions, mais je ne les éprouve pas."
Eugen Ionescu- NU!
["Sa nu ne lasam inimile conduse de minciuni!" ]
Cand sperai sa fii salvat de prieteni din propria mizerie.. de fapt ai oportunitatea de a descoperi alti oameni neasteptati care venindu-ti alaturi isi arata valoarea.. "Prietenia constă în a şti că ai un ajutor în plus şi un necaz mai puţin".. sau invers?
"Tarif social"
Cand sperai sa fii salvat de prieteni din propria mizerie.. de fapt ai oportunitatea de a descoperi alti oameni neasteptati care venindu-ti alaturi isi arata valoarea.. "Prietenia constă în a şti că ai un ajutor în plus şi un necaz mai puţin".. sau invers?
"Tarif social"
"geoeconomia" vietii..
Si pentru ca a inceput facultatea si startul celui de-al doilea semestru a fost dat de un nou curs, pe numele sau "egeoeconomie", am pornit in cercetarea acestui domeniu..
Domnul profesor a mentionat la curs ca pentru a intelege si a lucra cu acest concept este necesar sa ai minime cunostinte de economie si de cultura generala.
Facand o scurta analogie (sau "printr-un calcul scurt", cum ar zice niste prieteni), folosind minimele mele cunostinte de economie(si chiar sunt MINIME), am ajuns la concluzia ca despre asta este vorba si in viata si in relatiile interumane mai ales, in general.
Adica: noi practic investim diverse resurse materiale sau ne-materiale pentru a obtine un beneficiu. Desigur, oricine ar spune ca asta suna egoist si ca intr-o relatie de cuplu sau o relatie de prietenie nu poate fi vorba despre asa ceva. Dar indiferent care este scopul final, (fie el privit ca fiind egoist sau altruist) important e ca toti ne dorim sa avem ceva care sa ne multumeasca: o relatie fericita, o casnicie fericita, o relatie de amicitie placuta, din care sa crestem impreuna cu ceilalti si sa ne dezvoltam. Oricum despre treaba cu egoismul am mai discutat si raman prinsa de idee.
Fiecare din noi doreste, deci, sa investeasca in ceva anume care sa-i aduca "influenta mai departe asupra altor spatii", din care sa obtina noi resurse, cu care sa reinvesteasca si tot asa.
Intrebarea este: in ce investim? Sau mai bine zis, cum ne dam seama ca elementul in care investim este ceea ce ne va aduce "beneficiul"? (si mai ales sa nu uitam ca discutam despre oameni aici).
De fapt ma intreb, ce facem la finalul unui an, cand facem "balanta castigurilor si pierderilor" si ne dam seama ca am iesit in pierdere? Ce faci atunci cand investesti in prieteni care te lasa balta fara nicio scuza valida, sau pentru un iubit sau o iubita? Ce faci cand cineva alege sa se rupa de tine fara vreun motiv valid, sau vreo explicatie, ci pur si simplu "se ascunde"? Iar tot ce-ti ramane tie e un complex de: intrebari fara raspuns, durere, regret, sentimente de vinovatie, timp si nopti pierdute?
E clar ca "afacerea a esuat". Atunci cred ca cea mai buna solutie e ca fiecare dintre noi sa aiba un consultant in afaceri.
La acelasi curs ni s-a vorbit despre modelul capitalist Chinez si despre cel American. Am invatat ca China foloseste in epuizare forta de munca a populatiei si foarte putin din ceea ce acestia produc se intoarce catre ei, iar SUA, la polul opus, a folosit pana de curand, forta de munca, stiind insa sa o si rasplateasca, in asa fel incat ea sa nu-si piarda "imaginatia" si sa creeze noi modalitati de obtinere a profitului si de a asigura continuitatea unei afaceri profitabile.
Asa sunt si oamenii, impartiti in doua tabere: Unii care "muncesc" sau investesc deci forta lor de munca si primesc pe masura inapoi si altii care sunt aproape exploatati fara a primi macar recompensa pentru efortul depus, ci doar suficientul pentru a supravietui.
Imi pare rau ca nu mai pot visa la lumi in care oamenii sunt speciali si se iubesc intre ei, si nu mai pot visa la planuri implinite, la dorinte realizabile, chiar imi pare rau, caci am avut mult timp speranta ca asa ceva va fi posibil odata. Acum vad lumea dupa niste tipare si planuri tehnice si robuste si prind din ce in ce mai mult impresia ca majoritatea oamenilor sunt niste roboti lipsiti de sentimente..... si incep sa ma intreb pentru ce sau pentru cine traim?
Si nu e din disperare, ci pur si simplu caut sensuri. Pana acum le gaseam cand imi doream sa ajut copii, sa sprijin initiative creatoare ale tinerilor talentati (vise de genul "hai sa salvam lumea!", pe care orice adolescent le are).. imi pare sincer rau si chiar ma doare, dar tocmai pentru ca nici astea nu mai sunt, pentru ca nimeni nu mai vrea, pentru ca nimeni nu-si doreste sa primeasca acest sprijin, tocmai de aceea se pierd si sensurile mele.
Si ma invart de jur-imprejur si ma uit si caut peste tot si nu vad decat nimicuri pline de superficial.. nu mai e nici bine nici rau...
[M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii şi a golului...-"Desertul pentru totdeauna, O. Paler] Din pacate in curand va ramane doar golul...
Toata viata m-am temut de "NIMIC", e singura mea frica... pentru ca nu stiu cum arata, cum ar putea arata, ce efecte ar putea avea.. Dar fara sa vreau simt ca-l traiesc si asta ma sperie si mai tare...
Domnul profesor a mentionat la curs ca pentru a intelege si a lucra cu acest concept este necesar sa ai minime cunostinte de economie si de cultura generala.
Facand o scurta analogie (sau "printr-un calcul scurt", cum ar zice niste prieteni), folosind minimele mele cunostinte de economie(si chiar sunt MINIME), am ajuns la concluzia ca despre asta este vorba si in viata si in relatiile interumane mai ales, in general.
Adica: noi practic investim diverse resurse materiale sau ne-materiale pentru a obtine un beneficiu. Desigur, oricine ar spune ca asta suna egoist si ca intr-o relatie de cuplu sau o relatie de prietenie nu poate fi vorba despre asa ceva. Dar indiferent care este scopul final, (fie el privit ca fiind egoist sau altruist) important e ca toti ne dorim sa avem ceva care sa ne multumeasca: o relatie fericita, o casnicie fericita, o relatie de amicitie placuta, din care sa crestem impreuna cu ceilalti si sa ne dezvoltam. Oricum despre treaba cu egoismul am mai discutat si raman prinsa de idee.
Fiecare din noi doreste, deci, sa investeasca in ceva anume care sa-i aduca "influenta mai departe asupra altor spatii", din care sa obtina noi resurse, cu care sa reinvesteasca si tot asa.
Intrebarea este: in ce investim? Sau mai bine zis, cum ne dam seama ca elementul in care investim este ceea ce ne va aduce "beneficiul"? (si mai ales sa nu uitam ca discutam despre oameni aici).
De fapt ma intreb, ce facem la finalul unui an, cand facem "balanta castigurilor si pierderilor" si ne dam seama ca am iesit in pierdere? Ce faci atunci cand investesti in prieteni care te lasa balta fara nicio scuza valida, sau pentru un iubit sau o iubita? Ce faci cand cineva alege sa se rupa de tine fara vreun motiv valid, sau vreo explicatie, ci pur si simplu "se ascunde"? Iar tot ce-ti ramane tie e un complex de: intrebari fara raspuns, durere, regret, sentimente de vinovatie, timp si nopti pierdute?
E clar ca "afacerea a esuat". Atunci cred ca cea mai buna solutie e ca fiecare dintre noi sa aiba un consultant in afaceri.
La acelasi curs ni s-a vorbit despre modelul capitalist Chinez si despre cel American. Am invatat ca China foloseste in epuizare forta de munca a populatiei si foarte putin din ceea ce acestia produc se intoarce catre ei, iar SUA, la polul opus, a folosit pana de curand, forta de munca, stiind insa sa o si rasplateasca, in asa fel incat ea sa nu-si piarda "imaginatia" si sa creeze noi modalitati de obtinere a profitului si de a asigura continuitatea unei afaceri profitabile.
Asa sunt si oamenii, impartiti in doua tabere: Unii care "muncesc" sau investesc deci forta lor de munca si primesc pe masura inapoi si altii care sunt aproape exploatati fara a primi macar recompensa pentru efortul depus, ci doar suficientul pentru a supravietui.
Imi pare rau ca nu mai pot visa la lumi in care oamenii sunt speciali si se iubesc intre ei, si nu mai pot visa la planuri implinite, la dorinte realizabile, chiar imi pare rau, caci am avut mult timp speranta ca asa ceva va fi posibil odata. Acum vad lumea dupa niste tipare si planuri tehnice si robuste si prind din ce in ce mai mult impresia ca majoritatea oamenilor sunt niste roboti lipsiti de sentimente..... si incep sa ma intreb pentru ce sau pentru cine traim?
Si nu e din disperare, ci pur si simplu caut sensuri. Pana acum le gaseam cand imi doream sa ajut copii, sa sprijin initiative creatoare ale tinerilor talentati (vise de genul "hai sa salvam lumea!", pe care orice adolescent le are).. imi pare sincer rau si chiar ma doare, dar tocmai pentru ca nici astea nu mai sunt, pentru ca nimeni nu mai vrea, pentru ca nimeni nu-si doreste sa primeasca acest sprijin, tocmai de aceea se pierd si sensurile mele.
Si ma invart de jur-imprejur si ma uit si caut peste tot si nu vad decat nimicuri pline de superficial.. nu mai e nici bine nici rau...
[M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii şi a golului...-"Desertul pentru totdeauna, O. Paler] Din pacate in curand va ramane doar golul...
Toata viata m-am temut de "NIMIC", e singura mea frica... pentru ca nu stiu cum arata, cum ar putea arata, ce efecte ar putea avea.. Dar fara sa vreau simt ca-l traiesc si asta ma sperie si mai tare...
Romanie, dulce Romanie....
[cu iz de frustrare]
De ce nu avem puterea sau nu vrem sa luam parte la deciziile din societatea in care traim ca sa fim intr-adevar noi cei ce hotarasc cum functioneaza aceasta?
Oare societatea romaneasca e pe punctul de a fi "devided and conquered"? Oare chiar suntem prea obositi cu vietile de zi cu zi ca sa mai dam importanta si deciziilor mari ce se iau, sau folosim asta doar ca o scuza pentru nu ne asuma responsabilitatea de cetateni?
Oare ne e frica de ceva? Oare cand a devenit statul democratic un stat aflat sub conducerea, aproape insesizabila, a unui regim asupritor?
Cum putem sa ne ascundem fetele in pamant acceptand mahniti, nemultumiti si frustrati de ceea ce ne este apasat cu forta deasupra umerilor si a capetelor?
Cand si-a pierdut romanul identitatea nationala, adica acel "ceva", o idee, o unitate indivizibila la care orice si fiecare roman sa adere si pe care sa o impartaseasca; care sa fie motorul alaturarii pentru o guvernare "impreuna".
Imi doresc sa simt ca sunt roman, nu doar atunci cand imi privesc buletinul de fata cu cel al altor etnii si pe el sa apara tricolorul si cuvantul "romania" dedesubt, sau cand aud limba romana vorbindu-se in juru-mi. Vreau sa simt o apropere de cei ce impartasesc si "modelul buletinului" si limba, si dincolo de astea sa simt ca sunt in siguranta printre ei, sa simt ca imi sunt frati, ca au aceleasi valori si ca au acelasi respect fata de seamanul lor.
Tragic e sa simti printre straini si alti cativa romani ca mai apropiati de suflet, de valori sunt oamenii cu care nu imparti aceleasi simboluri pe buletin si nici macar aceeasi limba.
Vreau sa fim ROMANI si sa ne mandrim cu asta! Sa nu ne fie rusine ca numele nostru e "Cristian" asa cum se citeste pe romaneste si ca locuim undeva in zona de centru-est a Europei, intre Dunare, Carpati si M. Neagra si sa nu ne fie rusine ca limba noastra-MAMA e ROMANA si sa o folosim cu drag si sa nu ne mai renegam radacinile, caci nimeni nu este creat din altceva decat ceea ce a mancat acolo unde s-a nascut, de pamantul pe care l-a calcat, de aerul pe care l-a respirat de cand s-a nascut si de oamenii printre care a trait de cand s-a nascut!
Si vreau sa nu ne fie rusine sa fluturam steagul tarii la "petreceri internationale!"
Nu esti american daca urmaresti 1000 de filme americane, nu esti german daca folosesti doar produse electronice nemtesti si nu esti francez daca asculti muzica franceza si vorbesti franceza fluent. Esti ceea ce esti prin locul unde te-ai nascut si prin lucrurile ce ti-au fost puse la dispozitie acolo. Nu e vina nimanui ca te-ai nascut in Romania asa cum nu e vina nimanui ca sunt oameni ce se nasc in Valea Omo, în Africa de Est; insa nu nega cine esti cu totul, pentru ca atunci risti sa ajungi un nimeni!
Mie nu-mi e rusine sa spun ca sunt Romanca si nu mi-a fost niciodata, pentru ca nu-mi e rusine cu cine sunt, iar cei ce judeca inainte sa cunoasca sunt cei ce poarta vina.
O experienta de 4 luni in strainatate printre multitudini de nationalitati m-a invatat asta, si mai ales ca nu te poti ascunde de tine insuti incercand sa-ti ascunzi nationalitatea.
De ce nu avem puterea sau nu vrem sa luam parte la deciziile din societatea in care traim ca sa fim intr-adevar noi cei ce hotarasc cum functioneaza aceasta?
Oare societatea romaneasca e pe punctul de a fi "devided and conquered"? Oare chiar suntem prea obositi cu vietile de zi cu zi ca sa mai dam importanta si deciziilor mari ce se iau, sau folosim asta doar ca o scuza pentru nu ne asuma responsabilitatea de cetateni?
Oare ne e frica de ceva? Oare cand a devenit statul democratic un stat aflat sub conducerea, aproape insesizabila, a unui regim asupritor?
Cum putem sa ne ascundem fetele in pamant acceptand mahniti, nemultumiti si frustrati de ceea ce ne este apasat cu forta deasupra umerilor si a capetelor?
Cand si-a pierdut romanul identitatea nationala, adica acel "ceva", o idee, o unitate indivizibila la care orice si fiecare roman sa adere si pe care sa o impartaseasca; care sa fie motorul alaturarii pentru o guvernare "impreuna".
Imi doresc sa simt ca sunt roman, nu doar atunci cand imi privesc buletinul de fata cu cel al altor etnii si pe el sa apara tricolorul si cuvantul "romania" dedesubt, sau cand aud limba romana vorbindu-se in juru-mi. Vreau sa simt o apropere de cei ce impartasesc si "modelul buletinului" si limba, si dincolo de astea sa simt ca sunt in siguranta printre ei, sa simt ca imi sunt frati, ca au aceleasi valori si ca au acelasi respect fata de seamanul lor.
Tragic e sa simti printre straini si alti cativa romani ca mai apropiati de suflet, de valori sunt oamenii cu care nu imparti aceleasi simboluri pe buletin si nici macar aceeasi limba.
Vreau sa fim ROMANI si sa ne mandrim cu asta! Sa nu ne fie rusine ca numele nostru e "Cristian" asa cum se citeste pe romaneste si ca locuim undeva in zona de centru-est a Europei, intre Dunare, Carpati si M. Neagra si sa nu ne fie rusine ca limba noastra-MAMA e ROMANA si sa o folosim cu drag si sa nu ne mai renegam radacinile, caci nimeni nu este creat din altceva decat ceea ce a mancat acolo unde s-a nascut, de pamantul pe care l-a calcat, de aerul pe care l-a respirat de cand s-a nascut si de oamenii printre care a trait de cand s-a nascut!
Si vreau sa nu ne fie rusine sa fluturam steagul tarii la "petreceri internationale!"
Nu esti american daca urmaresti 1000 de filme americane, nu esti german daca folosesti doar produse electronice nemtesti si nu esti francez daca asculti muzica franceza si vorbesti franceza fluent. Esti ceea ce esti prin locul unde te-ai nascut si prin lucrurile ce ti-au fost puse la dispozitie acolo. Nu e vina nimanui ca te-ai nascut in Romania asa cum nu e vina nimanui ca sunt oameni ce se nasc in Valea Omo, în Africa de Est; insa nu nega cine esti cu totul, pentru ca atunci risti sa ajungi un nimeni!
Mie nu-mi e rusine sa spun ca sunt Romanca si nu mi-a fost niciodata, pentru ca nu-mi e rusine cu cine sunt, iar cei ce judeca inainte sa cunoasca sunt cei ce poarta vina.
O experienta de 4 luni in strainatate printre multitudini de nationalitati m-a invatat asta, si mai ales ca nu te poti ascunde de tine insuti incercand sa-ti ascunzi nationalitatea.
Orbitor...
...Si nu ma refer la trilogia lui Cartarescu si Bucurestiul lui "putred", ci la orbirea frenetica pe care o sufera cativa atunci cand nu reusesc sau nu doresc pur si simplu sa ridice valul sentimentelor inabusite pentru a privi dincolo, si lasa materialul greoi sa se ingroase de praf si timp cazut peste el fara rost.. indepartandu-se si mai mult de realitatea frageda de dincolo de el.
In continuarea intrebarilor din noptile tarzii, ma intreb astazi, ce e de facut (daca mai e ceva de facut) atunci cand te simti stanjenit si stanjenitor, inutil, aparent ostil si chiar aproape un obiect de care oamenii pe care-i iubesti sau ii iubeai odata, se impiedica la tot pasul?
Ce faci atunci cand vorbesti dar parca nu esti ascultat ci doar auzit?
Ce faci atunci cand inutilitatea lipita sub forma de eticheta pe frunte, iti aminteste in fiecare zi de omul ce nu vroiai vreodata sa fi?
Si ma mai intreb : cu ce drept ni se impun suferintele astea cateodata, cu ce drept arunca altii cu pietre in noi fara a se privi mai intai pe sine, si cu atat mai mult cu ce drept un prieten iti poate lua ceea ce ati avut impreuna? E ca un divort injust in care cineva ia totul si pleaca bucuros si linistit mai departe, in timp ce celalalt isi plange tristetea in mizeria sentimentelor si regretelor cu care a ramas.
Mai mult de cat atat, de cate ori are voie sa se intampla asta in viata?
Orbitor... dar e prea tarziu... pentru ca ce era dincolo de perdea nu mai poate fi realitatea care era in urma cu cateva saptamani...
[M-am intors, dar simt ca vreau sa fug, vreau sa fug de lume si de oameni, vreau sa-mi pierd si sa-mi refac forma, as vrea sa ma transform in ceva ce n-a fost definit vreodata... !!]
"E ura multa.. multa
Multa multa lume nu te-asculta si dintr-o suta
E doar un suflet vïu care m-ajuta "
In continuarea intrebarilor din noptile tarzii, ma intreb astazi, ce e de facut (daca mai e ceva de facut) atunci cand te simti stanjenit si stanjenitor, inutil, aparent ostil si chiar aproape un obiect de care oamenii pe care-i iubesti sau ii iubeai odata, se impiedica la tot pasul?
Ce faci atunci cand vorbesti dar parca nu esti ascultat ci doar auzit?
Ce faci atunci cand inutilitatea lipita sub forma de eticheta pe frunte, iti aminteste in fiecare zi de omul ce nu vroiai vreodata sa fi?
Si ma mai intreb : cu ce drept ni se impun suferintele astea cateodata, cu ce drept arunca altii cu pietre in noi fara a se privi mai intai pe sine, si cu atat mai mult cu ce drept un prieten iti poate lua ceea ce ati avut impreuna? E ca un divort injust in care cineva ia totul si pleaca bucuros si linistit mai departe, in timp ce celalalt isi plange tristetea in mizeria sentimentelor si regretelor cu care a ramas.
Mai mult de cat atat, de cate ori are voie sa se intampla asta in viata?
Orbitor... dar e prea tarziu... pentru ca ce era dincolo de perdea nu mai poate fi realitatea care era in urma cu cateva saptamani...
[M-am intors, dar simt ca vreau sa fug, vreau sa fug de lume si de oameni, vreau sa-mi pierd si sa-mi refac forma, as vrea sa ma transform in ceva ce n-a fost definit vreodata... !!]
"E ura multa.. multa
Multa multa lume nu te-asculta si dintr-o suta
E doar un suflet vïu care m-ajuta "
Cat de egoista este dragostea?
“Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai crunta suferinta. Caci, in ciuda parerii comune, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul proprietatii, care este contrariul dragostei”. A. de Saint-Exupery
Pentru ca intodeauna am fost omul cu mii de intrebari, dintre care, cele mai multe, aproape fara raspuns, in seara asta ma intrebam daca nu cumva ceea ce numim noi oamenii “iubire”, “dragoste”, este defapt o nevoie egoista de afirmare, acceptare, sau securitate, ascunsa in spatele unor actiuni cvasi-altruiste?
Si nu ma refer la tipul iubirilor in care nu-ti doresti decat ca tu sa fi cel alintat, cel mangaiat, cel furat cu vorbe vaporoase, ci atunci cand regreti nespus ca nu mai poti fi tu cel ce ofera unei anumite persoane aceste lucruri, pentru ca nu esti lasat.
Ma intreb de ce traim o tristete adanca, o neimplinire staruitoare si imperfectiune pana la repulsie fata de propria persoana atunci cand simtim ca obiectul afectiunii noastre, sau iubirii noastre nu mai cauta in noi propria-i implinire si satisfactie, nu mai are nevoie de atingerile noastre, de mangaierile noastre, de cuvintele noastre de sprijin, de ceea ce avem noi atat de mult de oferit. Oare ne simtim asa pentru ca ne-am pierdut echilibrul si avem nevoie sa-l recuperam, satisfacandu-ne nevoia de a oferi iubire, de ne simti importanti in viata cuiva?
Daca “dragostea nu este egoista”, asa cum scrie in Biblii, atunci de ce nu ne putem bucura si simti cu adevarat impliniti atunci cand obiectul afectiunii noastre, este fericit, independent de ceea ce defineste fericirea acestuia? De ce linistea noastra interioara, emotionala si psihica sta atat de legata de recunoasterea de catre celalalt si de nevoia acestuia de persoana noastra, de afectiunea noastra? Sau oare aceastra “iubire” despre care se vorbeste in Biblii face referirea doar la iubirea fata de dumnezeu si nu este aplicabila iubirii dintre oameni?
O alta intrebare ce se naste natural din cele de mai sus, este cati oameni va trebui sa intalnim in acest fel, evident incompatibil, pana a intalni persoana cu care sa avem in comun aceeasi dorinta reciproca de afirmare a unuia in persoana celuilalt? Si cum este posibil ca in timp ce o persoana reprezinta obiectul afectiunii alteia, sa nu-i poata raspunde acesteia si sa caute aceeasi lucruri din aceleasi dorinte si nevoi in alte persoane care ar putea sau nu sa ii raspunda in acelasi mod?
[De ce nu putem obtine ceea ce ne dorim de la orice persoana capabila de a ne oferi exact ceea ce ne dorim si ne oprim doar asupra unei singure persoane, fie ca de la ea putem avea ce ne dorim sau nu si nu putem accepta din orice alta parte?]
Cand se va opri acest cerc nefiresc de intamplari rascolitoare si erozive?
Atunci cand vom invata ce inseamna cu adevarat iubirea altruista, si sa simtim implinirea adevarata doar la simpla recunoastere a fericirii obiectului afectiunii (chiar si neimpartasita), sau atunci cand vom ajunge la concluzia ca lumea in care traim este neajuns de trist compusa din astfel de situatii si ca cea mai buna solutie ar fi ca unii sa compromita si sa accepte a fi obiectul activ al afectiunii celuilalt (cu neajunsul de a nu-i corespunde autentic) si astfel fiecare sa obtina, in mod inegal, desigur, ceea ce-si dorea?
Oare nu este dragostea de fapt un viclesug pentru a masca niste nevoi personale ? Si daca este asa, cu ce drept folosim cuvantul “egoism” cu conotatii peiorative, cand pana si cel mai frumos, cel mai cantat si cautat sentiment se arata uneori sub o forma atat de seaca si lipsita de orice profunzime sau sublimitate i-a fost atribuita de secole?
Ei bine sunt pregatita sa recunosc, sunt o persoana egoista! Si le voi spune tuturor, cu totii suntem. Asa e natura noastra.
Putem, insa, controla si modela asta? Cat de mult ne lasam condusi de instincte si nevoi si cat de mult le controlam.. si care mei e scopul pana la urma? Unii filosofi ar spune ca fericirea e scopul ultim al fiintei umane.. iar eu nu mai gasesc nicio parghie pentru atingerea acesteia..
Deci, CE LIPSESTE DE FAPT?
Pentru ca intodeauna am fost omul cu mii de intrebari, dintre care, cele mai multe, aproape fara raspuns, in seara asta ma intrebam daca nu cumva ceea ce numim noi oamenii “iubire”, “dragoste”, este defapt o nevoie egoista de afirmare, acceptare, sau securitate, ascunsa in spatele unor actiuni cvasi-altruiste?
Si nu ma refer la tipul iubirilor in care nu-ti doresti decat ca tu sa fi cel alintat, cel mangaiat, cel furat cu vorbe vaporoase, ci atunci cand regreti nespus ca nu mai poti fi tu cel ce ofera unei anumite persoane aceste lucruri, pentru ca nu esti lasat.
Ma intreb de ce traim o tristete adanca, o neimplinire staruitoare si imperfectiune pana la repulsie fata de propria persoana atunci cand simtim ca obiectul afectiunii noastre, sau iubirii noastre nu mai cauta in noi propria-i implinire si satisfactie, nu mai are nevoie de atingerile noastre, de mangaierile noastre, de cuvintele noastre de sprijin, de ceea ce avem noi atat de mult de oferit. Oare ne simtim asa pentru ca ne-am pierdut echilibrul si avem nevoie sa-l recuperam, satisfacandu-ne nevoia de a oferi iubire, de ne simti importanti in viata cuiva?
Daca “dragostea nu este egoista”, asa cum scrie in Biblii, atunci de ce nu ne putem bucura si simti cu adevarat impliniti atunci cand obiectul afectiunii noastre, este fericit, independent de ceea ce defineste fericirea acestuia? De ce linistea noastra interioara, emotionala si psihica sta atat de legata de recunoasterea de catre celalalt si de nevoia acestuia de persoana noastra, de afectiunea noastra? Sau oare aceastra “iubire” despre care se vorbeste in Biblii face referirea doar la iubirea fata de dumnezeu si nu este aplicabila iubirii dintre oameni?
O alta intrebare ce se naste natural din cele de mai sus, este cati oameni va trebui sa intalnim in acest fel, evident incompatibil, pana a intalni persoana cu care sa avem in comun aceeasi dorinta reciproca de afirmare a unuia in persoana celuilalt? Si cum este posibil ca in timp ce o persoana reprezinta obiectul afectiunii alteia, sa nu-i poata raspunde acesteia si sa caute aceeasi lucruri din aceleasi dorinte si nevoi in alte persoane care ar putea sau nu sa ii raspunda in acelasi mod?
[De ce nu putem obtine ceea ce ne dorim de la orice persoana capabila de a ne oferi exact ceea ce ne dorim si ne oprim doar asupra unei singure persoane, fie ca de la ea putem avea ce ne dorim sau nu si nu putem accepta din orice alta parte?]
Cand se va opri acest cerc nefiresc de intamplari rascolitoare si erozive?
Atunci cand vom invata ce inseamna cu adevarat iubirea altruista, si sa simtim implinirea adevarata doar la simpla recunoastere a fericirii obiectului afectiunii (chiar si neimpartasita), sau atunci cand vom ajunge la concluzia ca lumea in care traim este neajuns de trist compusa din astfel de situatii si ca cea mai buna solutie ar fi ca unii sa compromita si sa accepte a fi obiectul activ al afectiunii celuilalt (cu neajunsul de a nu-i corespunde autentic) si astfel fiecare sa obtina, in mod inegal, desigur, ceea ce-si dorea?
Oare nu este dragostea de fapt un viclesug pentru a masca niste nevoi personale ? Si daca este asa, cu ce drept folosim cuvantul “egoism” cu conotatii peiorative, cand pana si cel mai frumos, cel mai cantat si cautat sentiment se arata uneori sub o forma atat de seaca si lipsita de orice profunzime sau sublimitate i-a fost atribuita de secole?
Ei bine sunt pregatita sa recunosc, sunt o persoana egoista! Si le voi spune tuturor, cu totii suntem. Asa e natura noastra.
Putem, insa, controla si modela asta? Cat de mult ne lasam condusi de instincte si nevoi si cat de mult le controlam.. si care mei e scopul pana la urma? Unii filosofi ar spune ca fericirea e scopul ultim al fiintei umane.. iar eu nu mai gasesc nicio parghie pentru atingerea acesteia..
Deci, CE LIPSESTE DE FAPT?
Noaptea de nisip.. nu are nici inceput... nici mijloc, nici ora... nici sfarsit.
Ma intreba cineva acum:
Cum se numeste atunci cand..
Cum se numeste atunci cand ii auzi vocea in telefon si tot ce se intampla-n jur ingheata?
Cum se numeste atunci cand simpla rostire in gand a numelui sau te face sa te umpli de caldura pe dinauntru?
Cum se numeste atunci cand tremuri de emotii la simpla revedere dupa cateva zile si cand vocea lui e singura care-ti linisteste grijile?
Cum se numeste atunci cand ti se pare infernal si nu mai poti astepta de nerabdare sa-l vezi chiar daca stii ca va suna la usa ta in 3 minute?
Cum se numeste atunci cand esti suparat sau dezamagit, iar singura persoana care te poate linisti cu o simpla mangaiere pe cap, e el?
Cum se numeste atunci cand nu ai dormit o zi intreaga si tot nu ai vrea sa adormi, doar sa-l mai privesti, sa-l mai imbratisezi o clipa?
Cum se numeste atunci cand stii ca trebuie sa plece si-i ceri sa mai stea un minut doar, si acel minut sa insemne o avere?
Cum se numeste atunci cand simt aproape o durere fizica de dorul lui?
Cum se numeste atunci cand stai cu capul pe pieptul lui ascultandu-i inima batand si iti doresti sa-l strangi atat de tare-n brate incat sa-i patrunzi cu totul in ea?
Cum se numeste atunci cand nu ai nevoie decat de simpla lui prezenta langa tine ca sa poti continua cu activitatile tale zilnice si doar sa-i auzi vocea sau pasii prin casa din cand in cand in timp ce faci asta?
Cum se numeste atunci cand ai putea sta ore-n sir privindu-l cum doarme?
Cum se numeste atunci cand nu poti gandi, nu dormi, nu poti manca, nu poti vorbi la fel in absenta lui?
Cum se numeste atunci cand discutiile cu el sunt hrana pentru sufletul tau si...
Cum se numeste atunci cand perspectiva fericirii se masoara in dezmierdarile lui si cand nu ti-ai dori sa te mai ridici din bratele lui niciodata?
Si cum se numeste atunci cand vrei, dar nu poti rosti 1000 de cuvinde deodata, care oricum nu ar fi suficiente pentru descrie ce simti pentru el; sau cand te trezesti brusc noaptea cautand nelinistita secul “noapte buna” pe care nu-l mai primesti demult?
Dar cand stii ca poate pentru el nu mai au nicio valoare toate astea, iar ele stau ascunse bine, ca sa nu faca rau?
I-am raspuns ca nu stiu. Un singur cuvant sau o singura fraza nu pot descrie un complex atat de mare de trairi, ganduri si experiente.
Atunci am realizat ca noi oamenii suntem limitati. (cel putin lingvistic). Gabriel Liiceanu ar spune ca limitele trebuie depasite. Asta ar insemna, ca pentru mine, fiecare zi care se duce, si o data cu cea noua care incepe dupa ea, e o alta limita depasita.
Astept o limita adevarata, de nedepasit.
“Noapte buna!”
"Word / thought vomit"
Stii ce te consuma mai tare ca orice?
Atunci cand oricat de tare ai da volumul si oricat ai vrea sa`ti intre orice fel de zgomot pana in creier ca sa`ti acopere gandurile, nu reusesti sa le opresti..
Si astept .. si tot astept si ma intreb, si ma decid, si ma gandesc, si ma razgandesc, si mai plang, si mai rad.. si mai iau o gura de aer... Singurul lucru pe care nu l`am observat cu adevarat, e ca "timpul fuge ireparabil", trece pe langa mine ca rafala de vant care-mi ocoleste si loveste corpul cand alerg, si totusi nu reusesc sa mi dau seama daca el trece peste asteptarea mea, impasibil sau daca de fapt eu ma misc haotic prin el, cautand drumul, scopul..
Abia astept sa zica cineva, "Th-Th-That`s all folks!" And then what?!
[Didascalie: Plecaciune.]
Pentru ca a trebuit cumva sa fac asta din nou, iata, blogul s-a intors.
Explicatia pentru titlul blogului:
Era un videoclip de pe youtube postat aici, ca explicatie. Melodia era ceva cvasi-copilaresc (Animal X- nisip purtat de vant- parca). Nu stiu daca mai are vreo relevanta, cuvintele scrise aici, vor ramane marturie totusi chiar daca linkurile catre video-urile de pe youtube dispar-asta pana ma hotarasc sa inchid blogul-.
Asadar, "cu ochii inchisi" vrea sa spuna despre sine, ca spatiul acesta este umplut de catre o tipa boema de fel, cu multe vise, planuri, simtiri, dezamagiri, bucurii, etc. Mai clar, tot ce este aici este mai mult sau mai putin o reflectare asupra propriei persoane sau o autoanaliza in raport cu lumea exterioara si mai putin o expunere a pitorescului exterior perceptibil cu simturile clasice. Aici este suflet, poate si putina drama pe alocuri, totul e pe bune si cat se poate de sincer.
Va invit sa inchideti ochii si sa va priviti inauntru din cand in cand; prea multa rationalitate nu pare sa fie cea mai buna strategie pentru o viata de impacare cu sinele si liniste interioara. :)
Enjoy.
Era un videoclip de pe youtube postat aici, ca explicatie. Melodia era ceva cvasi-copilaresc (Animal X- nisip purtat de vant- parca). Nu stiu daca mai are vreo relevanta, cuvintele scrise aici, vor ramane marturie totusi chiar daca linkurile catre video-urile de pe youtube dispar-asta pana ma hotarasc sa inchid blogul-.
Asadar, "cu ochii inchisi" vrea sa spuna despre sine, ca spatiul acesta este umplut de catre o tipa boema de fel, cu multe vise, planuri, simtiri, dezamagiri, bucurii, etc. Mai clar, tot ce este aici este mai mult sau mai putin o reflectare asupra propriei persoane sau o autoanaliza in raport cu lumea exterioara si mai putin o expunere a pitorescului exterior perceptibil cu simturile clasice. Aici este suflet, poate si putina drama pe alocuri, totul e pe bune si cat se poate de sincer.
Va invit sa inchideti ochii si sa va priviti inauntru din cand in cand; prea multa rationalitate nu pare sa fie cea mai buna strategie pentru o viata de impacare cu sinele si liniste interioara. :)
Enjoy.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)