Si pentru ca a inceput facultatea si startul celui de-al doilea semestru a fost dat de un nou curs, pe numele sau "egeoeconomie", am pornit in cercetarea acestui domeniu..
Domnul profesor a mentionat la curs ca pentru a intelege si a lucra cu acest concept este necesar sa ai minime cunostinte de economie si de cultura generala.
Facand o scurta analogie (sau "printr-un calcul scurt", cum ar zice niste prieteni), folosind minimele mele cunostinte de economie(si chiar sunt MINIME), am ajuns la concluzia ca despre asta este vorba si in viata si in relatiile interumane mai ales, in general.
Adica: noi practic investim diverse resurse materiale sau ne-materiale pentru a obtine un beneficiu. Desigur, oricine ar spune ca asta suna egoist si ca intr-o relatie de cuplu sau o relatie de prietenie nu poate fi vorba despre asa ceva. Dar indiferent care este scopul final, (fie el privit ca fiind egoist sau altruist) important e ca toti ne dorim sa avem ceva care sa ne multumeasca: o relatie fericita, o casnicie fericita, o relatie de amicitie placuta, din care sa crestem impreuna cu ceilalti si sa ne dezvoltam. Oricum despre treaba cu egoismul am mai discutat si raman prinsa de idee.
Fiecare din noi doreste, deci, sa investeasca in ceva anume care sa-i aduca "influenta mai departe asupra altor spatii", din care sa obtina noi resurse, cu care sa reinvesteasca si tot asa.
Intrebarea este: in ce investim? Sau mai bine zis, cum ne dam seama ca elementul in care investim este ceea ce ne va aduce "beneficiul"? (si mai ales sa nu uitam ca discutam despre oameni aici).
De fapt ma intreb, ce facem la finalul unui an, cand facem "balanta castigurilor si pierderilor" si ne dam seama ca am iesit in pierdere? Ce faci atunci cand investesti in prieteni care te lasa balta fara nicio scuza valida, sau pentru un iubit sau o iubita? Ce faci cand cineva alege sa se rupa de tine fara vreun motiv valid, sau vreo explicatie, ci pur si simplu "se ascunde"? Iar tot ce-ti ramane tie e un complex de: intrebari fara raspuns, durere, regret, sentimente de vinovatie, timp si nopti pierdute?
E clar ca "afacerea a esuat". Atunci cred ca cea mai buna solutie e ca fiecare dintre noi sa aiba un consultant in afaceri.
La acelasi curs ni s-a vorbit despre modelul capitalist Chinez si despre cel American. Am invatat ca China foloseste in epuizare forta de munca a populatiei si foarte putin din ceea ce acestia produc se intoarce catre ei, iar SUA, la polul opus, a folosit pana de curand, forta de munca, stiind insa sa o si rasplateasca, in asa fel incat ea sa nu-si piarda "imaginatia" si sa creeze noi modalitati de obtinere a profitului si de a asigura continuitatea unei afaceri profitabile.
Asa sunt si oamenii, impartiti in doua tabere: Unii care "muncesc" sau investesc deci forta lor de munca si primesc pe masura inapoi si altii care sunt aproape exploatati fara a primi macar recompensa pentru efortul depus, ci doar suficientul pentru a supravietui.
Imi pare rau ca nu mai pot visa la lumi in care oamenii sunt speciali si se iubesc intre ei, si nu mai pot visa la planuri implinite, la dorinte realizabile, chiar imi pare rau, caci am avut mult timp speranta ca asa ceva va fi posibil odata. Acum vad lumea dupa niste tipare si planuri tehnice si robuste si prind din ce in ce mai mult impresia ca majoritatea oamenilor sunt niste roboti lipsiti de sentimente..... si incep sa ma intreb pentru ce sau pentru cine traim?
Si nu e din disperare, ci pur si simplu caut sensuri. Pana acum le gaseam cand imi doream sa ajut copii, sa sprijin initiative creatoare ale tinerilor talentati (vise de genul "hai sa salvam lumea!", pe care orice adolescent le are).. imi pare sincer rau si chiar ma doare, dar tocmai pentru ca nici astea nu mai sunt, pentru ca nimeni nu mai vrea, pentru ca nimeni nu-si doreste sa primeasca acest sprijin, tocmai de aceea se pierd si sensurile mele.
Si ma invart de jur-imprejur si ma uit si caut peste tot si nu vad decat nimicuri pline de superficial.. nu mai e nici bine nici rau...
[M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii şi a golului...-"Desertul pentru totdeauna, O. Paler] Din pacate in curand va ramane doar golul...
Toata viata m-am temut de "NIMIC", e singura mea frica... pentru ca nu stiu cum arata, cum ar putea arata, ce efecte ar putea avea.. Dar fara sa vreau simt ca-l traiesc si asta ma sperie si mai tare...
Domnul profesor a mentionat la curs ca pentru a intelege si a lucra cu acest concept este necesar sa ai minime cunostinte de economie si de cultura generala.
Facand o scurta analogie (sau "printr-un calcul scurt", cum ar zice niste prieteni), folosind minimele mele cunostinte de economie(si chiar sunt MINIME), am ajuns la concluzia ca despre asta este vorba si in viata si in relatiile interumane mai ales, in general.
Adica: noi practic investim diverse resurse materiale sau ne-materiale pentru a obtine un beneficiu. Desigur, oricine ar spune ca asta suna egoist si ca intr-o relatie de cuplu sau o relatie de prietenie nu poate fi vorba despre asa ceva. Dar indiferent care este scopul final, (fie el privit ca fiind egoist sau altruist) important e ca toti ne dorim sa avem ceva care sa ne multumeasca: o relatie fericita, o casnicie fericita, o relatie de amicitie placuta, din care sa crestem impreuna cu ceilalti si sa ne dezvoltam. Oricum despre treaba cu egoismul am mai discutat si raman prinsa de idee.
Fiecare din noi doreste, deci, sa investeasca in ceva anume care sa-i aduca "influenta mai departe asupra altor spatii", din care sa obtina noi resurse, cu care sa reinvesteasca si tot asa.
Intrebarea este: in ce investim? Sau mai bine zis, cum ne dam seama ca elementul in care investim este ceea ce ne va aduce "beneficiul"? (si mai ales sa nu uitam ca discutam despre oameni aici).
De fapt ma intreb, ce facem la finalul unui an, cand facem "balanta castigurilor si pierderilor" si ne dam seama ca am iesit in pierdere? Ce faci atunci cand investesti in prieteni care te lasa balta fara nicio scuza valida, sau pentru un iubit sau o iubita? Ce faci cand cineva alege sa se rupa de tine fara vreun motiv valid, sau vreo explicatie, ci pur si simplu "se ascunde"? Iar tot ce-ti ramane tie e un complex de: intrebari fara raspuns, durere, regret, sentimente de vinovatie, timp si nopti pierdute?
E clar ca "afacerea a esuat". Atunci cred ca cea mai buna solutie e ca fiecare dintre noi sa aiba un consultant in afaceri.
La acelasi curs ni s-a vorbit despre modelul capitalist Chinez si despre cel American. Am invatat ca China foloseste in epuizare forta de munca a populatiei si foarte putin din ceea ce acestia produc se intoarce catre ei, iar SUA, la polul opus, a folosit pana de curand, forta de munca, stiind insa sa o si rasplateasca, in asa fel incat ea sa nu-si piarda "imaginatia" si sa creeze noi modalitati de obtinere a profitului si de a asigura continuitatea unei afaceri profitabile.
Asa sunt si oamenii, impartiti in doua tabere: Unii care "muncesc" sau investesc deci forta lor de munca si primesc pe masura inapoi si altii care sunt aproape exploatati fara a primi macar recompensa pentru efortul depus, ci doar suficientul pentru a supravietui.
Imi pare rau ca nu mai pot visa la lumi in care oamenii sunt speciali si se iubesc intre ei, si nu mai pot visa la planuri implinite, la dorinte realizabile, chiar imi pare rau, caci am avut mult timp speranta ca asa ceva va fi posibil odata. Acum vad lumea dupa niste tipare si planuri tehnice si robuste si prind din ce in ce mai mult impresia ca majoritatea oamenilor sunt niste roboti lipsiti de sentimente..... si incep sa ma intreb pentru ce sau pentru cine traim?
Si nu e din disperare, ci pur si simplu caut sensuri. Pana acum le gaseam cand imi doream sa ajut copii, sa sprijin initiative creatoare ale tinerilor talentati (vise de genul "hai sa salvam lumea!", pe care orice adolescent le are).. imi pare sincer rau si chiar ma doare, dar tocmai pentru ca nici astea nu mai sunt, pentru ca nimeni nu mai vrea, pentru ca nimeni nu-si doreste sa primeasca acest sprijin, tocmai de aceea se pierd si sensurile mele.
Si ma invart de jur-imprejur si ma uit si caut peste tot si nu vad decat nimicuri pline de superficial.. nu mai e nici bine nici rau...
[M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii şi a golului...-"Desertul pentru totdeauna, O. Paler] Din pacate in curand va ramane doar golul...
Toata viata m-am temut de "NIMIC", e singura mea frica... pentru ca nu stiu cum arata, cum ar putea arata, ce efecte ar putea avea.. Dar fara sa vreau simt ca-l traiesc si asta ma sperie si mai tare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu