Timpul..
Cand stai prea mult timp si te intrebi despre trecut, te intrebi "daca ai gresit, sau e implacabilul destinului", daca atunci cand ai luat decizia ai facut ce-ti doreai cu adevarat sau "asa era mai bine"... eu consider ca pierzi timpul, ca-l consumi intr-o mizerie umana care nu poate fi depasita in modul asta.
Nu stiu cum e pentru toti, insa, din cate am auzit si vazut in acest rastimp, am ajuns la concluzia ca nu ne putem cunoaste facand din viata noastra prezenta, viitoare, dar mai ales trecuta un "proces" continuu la nivel rational. Faptele sunt fapte, mai ales cele trecute, raman acolo si indiferent de cat de mult ne gandim daca a fost bine sau nu, ele raman si nimic nu poate sa ia acea senzatie de implacabil. Nu destinul e implacabil, ci ceea ce facem! Ceea ce ne facem noua insine si celorlalti, niciodata nu vei putea lua cele mai corecte decizii sau in orice caz nu vei stii in ce masura a fost corecta sau nu.
Si atunci ma intreb iar, caci eu sunt omul intrebarilor, ce rost are sa ne luptam cu noi insine pentru prostii, pentru ganduri, pentru posibilitati, ce rost are sa iei o decizie care pare corecta dar in urma schemei cost-beneficiu, nu aduce niciun casting de nicio parte, ce rost are sa inhibi cand poti sa ai, sa ceri, sa vrei?! Ce rost are sa lupti cu tine pentru NIMIC, pentru o idee care nu-ti aduce nici macar liniste psihologica sau sufleteasca. E la fel de multa minciuna in asta ca atunci cand ai spune ca nu mananci nimic cu mancarea-n gura!
Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, nu trebuie sa renunti la orice fel de principiu si norma (mai mult sau mai putin personala), dar la ce bun hiper-rationalizarea asta absurda, autotortura care vrand-ne-vrand duce si la torturarea celuilalt, cand beneficiul urmat nu este altul decat mizerie interioara, epuizare emotionala si tristete inchegata in sange?! Nu, nu cacaturile din viata ti-au erodat puterea de a iubi, ci tocmai erodarea ei in sine prin "decizii" hiper-rationalizate, total ineficiente.
"Adevar." Ce adevar? Ca tot am impartasit o discutie astazi despre acest subiect, ce e aia adevar?
Nu va putea nimeni sa te judece vreodata pentru sinceritate, indiferent cat de mult ranesti sau il faci sa sufere pe altul, sau chiar pe tine; nu vei mai avea procese de constiinta daca accepti ceea ce esti si ceea ce vrei, modelat fiind de principii morale de baza si ghidat de dorinte. Nu inseamna sa pierzi de tot controlul, dar fii sincer cu tine in primul rand. Ai aruncat destule jucarii frumoase si inca functionale, aproape nou-noute doar pentru ideea ca se vor strica la un moment dat; si chestiile alea nu se mai intorc. Partea trista nu e ca nu vei mai avea jucarii, caci ele tot apar, e plina piata de ele, insa tristetea e in faptul ca nu vei stii niciodata ce ar fi putut face fiecare dintre ele si astfel pierzi esenta lor. Si aici, iarta-ma ca as cuteza a spune, dar nu e destinul infailibil, destinul poate fi infailibil cel mult in ideea ca niciodata nu poti contempla toate optiunile posibile sau combinatiile posibile in viata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le arunci pe toate la gunoi de la inceput, blamandu-l pe el.
Atatea himere, minciuni, tablouri, pastile, ganduri.. cacaturi. M-am saturat! Cand poti sa vorbesti despre tot, poti sa vorbesti cu aceeasi usurinta despre nimic. Si nu cred ca e durere mai mare decat NIMICUL. Ca nimicul pe care-l simt eu in interior, dincolo de piele, de corp.
Eu am sa recunosc: m-am resemnat! M-am resemnat la faptul ca "prietenii" nu-mi mai sunt prieteni, ca au fugit cand a fost mai rau, ca poate nu merit sa-i am, ca poate s-au saturat; m-am resemnat ca nu mai esti; m-am resemnat, intelegand ca nu pot face chiar orice, fizic, temporal si psihic vorbind, ca sunt hamuri prea grele de dus si pentru cele mai mari ambitii; m-am resemnat, dar macar ceea ce sunt, ceea ce am spus, e la fel de adevarat ca si gandurile care mi plimba prin minte si nu ma mai zbat intre decizii si destin, ma zbat intre dorinta exprimata de a avea ceva si constientizarea infaptuita a faptului ca nu este posibil sa am.
Si nu stiu cum e pentru voi toti, dar eu am apreciat ce m-a facut fericita si am exprimat asta, nu ma pot invinui, deci, cu nimic aici. Am spus ce am simtit, fie rau fie bine, am primit si raspunsuri (bune sau rele) si la asta; si traiesc cu tot ce am, tot ce am vrut sau vreau si deci cu ceea ce sunt; nu cu ceea ce as fi putut sa fiu daca...
Si uneori asta face sa doara, striga, ustura, frige, zgarie si injunghie din inima pana-n creieri si apoi pana in piept, pana durerea inmoaie picioarele; alteori inalta, linisteste si te purifica, te face sa te simti invincibil, te face sa razi, sa-ti bata inima tare de la primul fum, te face sa vrei mai mult, alteori te plictiseste pana la lene acuta...
Dar, important e ca: NIMENI NU TE VA PUTEA INVINUI NICIODATA PENTRU SINCERITATE, pentru lasitate e insa cea mai grea pedeapsa pe care tu insuti ti-o aplici, regretul..
M-am saturat, sincer.
"Cata luciditate, atata existenta, deci atata drama."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu