Inchipuie-ti viata astfel:
Un telefon te trezeste un pic peste miezul zilei, te ridica subred si ragusit din pat si te pune in miscare. Intr-o miscare printre troleibuze aglomerate, statii pline de oameni care-si predau stafeta la coborare-urcare. Oameni obositi, oameni plictisiti, oameni amuzanti, oameni frumosi, oameni ocupati, copii entuziasmati si bunici impliniti... oamenii sunt de diferite feluri.
Te intalnesti cu un prieten bun, il astepti sa termine o convorbire telefonica, impartasiti din ultimele intamplari de ultima oara cand v-ati intalnit, platesti niste facturi, cauti sedii care de fapt sunt inchise, si te redirectionezi spre centrul orasului. Acolo dai de un musuroi agitat de omuleti care se misca unii pe langa altii ca moleculele dintr-un element.
Din zumzet te pierzi intrand intr-un magazin sau altul... timpul trece... doua, trei telefoane si un suc mai tarziu, se mai aduna un participant la periplu si porniti la o plimbare nocturna pe bulevardul principal...
Se poarta discutii diverse, si intr-un final la ultima statie de metrou, va despartiti si pornesti singur spre casa, iti pui castile in urechi (de frica de a fi singur cu gandurile tale), asculti muzica si incerci sa iti coordonezi pasi catre directia in care vrei sa ajungi (acasa), e din ce in ce mai greu ,observi, sa-ti concentrezi puterile spre asta. Te uiti in stanga, te uiti in drepta si nu vezi chipul pe care inconstient(sau constient) il cauti pt a te asigura ca esti unde trebuie, ca te indrepti spre directia care trebuie, ca esti cine crezi ca esti; nu e acolo sa te asigure de asta. Te incearca un sentiment de frica amestecat cu tristete, bataile inimii se indesesc si respiratia devine sacadata, picioarele iti sunt moi, si in acelasi timp golul din stomac (sau undeva spre suflet as spune) nu-ti permite sa inspiri suficient aer.. Dar trebuie sa te concentrezi la a cobori scarile de la metrou pt a ajunge pe peron si trebuie sa depui ceva efort ... Cu castile in urechi, in lumea ta, observi fugitiv priviri tintite intrebator spre tine, insa nu-ti pasa pentru ca in povestea asta e vorba doar despre TINE, asa ca te plimbi incet pe peron asteptand metroul incercand sa te convingi ca va fi bine si ca vei reusi sa ajungi in regula acasa..
Te urci in metrou si 3 melodii mai tarziu ai ajuns la Unirii si trebuie sa te dai jos sa iei troleibuzul. Te opresti la stop pentru ca e rosu si vezi oamenii ocolindu-te din laterale trecand pe langa tine spre trotuarul de pe partea cealalta, semaforul se face verde si treci si tu.. 2 melodii mai tarziu vine si troleibuzul, te urci, astepti, cobori, traversezi o strada si o melodie si umatate mai tarziu ai ajuns acasa... Din casti iti ramen intrebarea "AND I WONDER, STILL I WONDER, WHO`LL STOP THE RAIN?"...
Cu aceasta intrebare in gand te privesti in oglinda si pt prima data in ziua respectiva iti vezi ochii umeziti si tristi, si speri ca poate ceilalti nu-si dau seama in fiecare zi ca sunt asa... incerci s-adormi in speranta ca maine va fi mai usor, numai pentru a o lua de la capat...
Deci in viata nu facem decat sa umblam de la Unirii pana la Aviatorilor ca sa ne urcam in metrou, coborand si urcand scari, validand cartele, asteptand apoi troleibuze, traversand strazi. Intre timp ne lovim de oameni, pe unii ii cunoastem pe altii nu, pe altii am fi vrut sa nu-i cunoastem pe altii nu stim ca poate am fi vrut sa-i cunoastem, umblam in gandurile noastre cum umblam prin statii de metrou,troleu, sau gari, asteptand mereu ceva care sa ne duca ACASA... in gand si- suflet din pacate nu exsta acasa, ci doar o continuare dintr-un nou punct a unor idei care se-alearga in cerc... e bine ca fizic nu poti sta treaz mai mult de peste 48 de ore, altfel daca ar fi fost sa mor de ceva, as fi murit din cauza gandurilor mele care ma tortureaza cu fiecare zi a existentei...
Un telefon te trezeste un pic peste miezul zilei, te ridica subred si ragusit din pat si te pune in miscare. Intr-o miscare printre troleibuze aglomerate, statii pline de oameni care-si predau stafeta la coborare-urcare. Oameni obositi, oameni plictisiti, oameni amuzanti, oameni frumosi, oameni ocupati, copii entuziasmati si bunici impliniti... oamenii sunt de diferite feluri.
Te intalnesti cu un prieten bun, il astepti sa termine o convorbire telefonica, impartasiti din ultimele intamplari de ultima oara cand v-ati intalnit, platesti niste facturi, cauti sedii care de fapt sunt inchise, si te redirectionezi spre centrul orasului. Acolo dai de un musuroi agitat de omuleti care se misca unii pe langa altii ca moleculele dintr-un element.
Din zumzet te pierzi intrand intr-un magazin sau altul... timpul trece... doua, trei telefoane si un suc mai tarziu, se mai aduna un participant la periplu si porniti la o plimbare nocturna pe bulevardul principal...
Se poarta discutii diverse, si intr-un final la ultima statie de metrou, va despartiti si pornesti singur spre casa, iti pui castile in urechi (de frica de a fi singur cu gandurile tale), asculti muzica si incerci sa iti coordonezi pasi catre directia in care vrei sa ajungi (acasa), e din ce in ce mai greu ,observi, sa-ti concentrezi puterile spre asta. Te uiti in stanga, te uiti in drepta si nu vezi chipul pe care inconstient(sau constient) il cauti pt a te asigura ca esti unde trebuie, ca te indrepti spre directia care trebuie, ca esti cine crezi ca esti; nu e acolo sa te asigure de asta. Te incearca un sentiment de frica amestecat cu tristete, bataile inimii se indesesc si respiratia devine sacadata, picioarele iti sunt moi, si in acelasi timp golul din stomac (sau undeva spre suflet as spune) nu-ti permite sa inspiri suficient aer.. Dar trebuie sa te concentrezi la a cobori scarile de la metrou pt a ajunge pe peron si trebuie sa depui ceva efort ... Cu castile in urechi, in lumea ta, observi fugitiv priviri tintite intrebator spre tine, insa nu-ti pasa pentru ca in povestea asta e vorba doar despre TINE, asa ca te plimbi incet pe peron asteptand metroul incercand sa te convingi ca va fi bine si ca vei reusi sa ajungi in regula acasa..
Te urci in metrou si 3 melodii mai tarziu ai ajuns la Unirii si trebuie sa te dai jos sa iei troleibuzul. Te opresti la stop pentru ca e rosu si vezi oamenii ocolindu-te din laterale trecand pe langa tine spre trotuarul de pe partea cealalta, semaforul se face verde si treci si tu.. 2 melodii mai tarziu vine si troleibuzul, te urci, astepti, cobori, traversezi o strada si o melodie si umatate mai tarziu ai ajuns acasa... Din casti iti ramen intrebarea "AND I WONDER, STILL I WONDER, WHO`LL STOP THE RAIN?"...
Cu aceasta intrebare in gand te privesti in oglinda si pt prima data in ziua respectiva iti vezi ochii umeziti si tristi, si speri ca poate ceilalti nu-si dau seama in fiecare zi ca sunt asa... incerci s-adormi in speranta ca maine va fi mai usor, numai pentru a o lua de la capat...
Deci in viata nu facem decat sa umblam de la Unirii pana la Aviatorilor ca sa ne urcam in metrou, coborand si urcand scari, validand cartele, asteptand apoi troleibuze, traversand strazi. Intre timp ne lovim de oameni, pe unii ii cunoastem pe altii nu, pe altii am fi vrut sa nu-i cunoastem pe altii nu stim ca poate am fi vrut sa-i cunoastem, umblam in gandurile noastre cum umblam prin statii de metrou,troleu, sau gari, asteptand mereu ceva care sa ne duca ACASA... in gand si- suflet din pacate nu exsta acasa, ci doar o continuare dintr-un nou punct a unor idei care se-alearga in cerc... e bine ca fizic nu poti sta treaz mai mult de peste 48 de ore, altfel daca ar fi fost sa mor de ceva, as fi murit din cauza gandurilor mele care ma tortureaza cu fiecare zi a existentei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu