Orbitor...

...Si nu ma refer la trilogia lui Cartarescu si Bucurestiul lui "putred", ci la orbirea frenetica pe care o sufera cativa  atunci cand nu reusesc sau nu doresc pur si simplu sa ridice valul sentimentelor inabusite pentru a privi dincolo, si lasa  materialul greoi sa se ingroase de praf si timp cazut peste el fara rost.. indepartandu-se si mai mult de realitatea frageda de dincolo de el.

In continuarea intrebarilor din noptile tarzii, ma intreb astazi, ce e de facut (daca mai e ceva de facut) atunci cand te simti stanjenit si stanjenitor, inutil, aparent ostil si chiar aproape un obiect de care oamenii pe care-i iubesti sau ii iubeai odata, se  impiedica la tot pasul?

Ce faci atunci cand vorbesti dar parca nu esti ascultat ci doar auzit?
Ce faci atunci cand inutilitatea lipita sub forma de eticheta pe frunte, iti aminteste in fiecare zi de omul ce nu vroiai vreodata sa fi?
Si ma mai intreb : cu  ce drept ni se impun suferintele astea cateodata, cu ce drept arunca altii cu pietre in noi fara a se privi mai intai pe sine, si cu atat mai mult cu ce drept un prieten iti poate lua ceea ce ati avut impreuna? E ca un divort injust in care cineva ia totul si pleaca bucuros si linistit mai departe, in timp ce celalalt isi plange tristetea in mizeria sentimentelor si regretelor cu care a ramas.

Mai mult de cat atat, de cate ori are voie sa se intampla asta in viata?

Orbitor... dar e prea tarziu... pentru ca ce era dincolo de perdea nu mai poate fi realitatea care era in urma cu cateva saptamani...
 

[M-am intors, dar simt ca vreau sa fug, vreau sa fug de lume si de oameni, vreau sa-mi pierd si sa-mi refac forma, as vrea sa ma transform in ceva ce n-a fost definit vreodata... !!]

"E ura multa.. multa
Multa multa lume nu te-asculta si dintr-o suta
E doar un suflet vïu care m-ajuta "