Așa se face că deseori ne întoarcem fie metafizic , fie fizic (atunci când este posibil), către lucruri, oameni, cărți, melodii, obiecte din trecut care ne-au încântat cu ceva și ne-au rămas ca amintire.
Așa imi aminteam și eu astăzi în autobuzul 381 ce mă ducea către Universitate unde urma să-mi petrec ziua la bibliotecă citind- îmi aminteam că atunci când aveam vreo 8 sau 10 ani, aveam o carte preferată pe care o împrumutam aproape în fiecare săptămâna de la biblioteca școlii generale unde învățam. Nu-mi amintesc titlul cărții, dar imi amintesc că avea formă dreptunghiulară, ca un caiet de desen, era foarte veche și colțurile de jos ale paginilor se fărâmițau de atâta vreme și mâni prin ce trecuseră. Îmi mai amintesc că în carte era prezentată povestea unui băiețel cred carea avea un penar, sau și un ghiozdan cu cărți, în orice caz, era vorba despre rechizite. Și mai știu că era o carte cu ilustrații-pe fiecare pagina cu text era și o imagine reprezentativă- și dacă nu mă înșel baiețelul era destul de ștrengar, sau era certat des în cartea respectivă deși el își iubea rechizitele. [Nu pot garanta că imi amintesc coerent sau dacă nu am înlocuit în timp amintirile adevărate cu altele care să le țină locul.] Am iubit atât de mult cartea aceea.
Și astăzi îmi dădeam seama de ce. Pentru că mă identificam cumva cu personajul.
Am fost un copil ștrengar și băiețos în ciuda faptul că eram fată. Aveam obieciul de a fi gălăgioasă și ușor incomodă pentru profesori mai ales la școală. Mereu puneam întrebări, și ceream explicații. Niciodată nu aveam grija de rechizitele mele, mereu imi pierdeam rezervele de stilou și cariocile. Întotdeauna mâzgăleam cărțile pe care le returnam la sfârșitul anului. Și vorbea în continuu în timpul orelor cu colegii. Nu am avut niciodata note bune la caligrafie și aparent , probabil, nici un scris frumos.
Aveam cele mai proaste note la matematică , încă din școala primară. Mereu mă rugam de colegul meu de bancă, Andrei, în clasa a 4a să-mi ”dea și mie” la lucrări, și câteodată îmi arăta, dar câteodată deloc. Așa de tare ma supăram pe el când nu o făcea. Știam că va urma o ședință cu părinții în care notele mele la ”matematică” vor fi subiect de discuție cu ai mei.
Adevărul este că nu mi-a plăcut niciodată matematica. Nici nu am avut profesori înzestrați (decât până în liceu când deja era prea târziu) și nici nu aveam răbdare. Îmi plăcea însă să citesc. Să citesc poezii mai ales în 1-4 și apoi în gimnaziu, iar de prin clasa a-8-a am început să citesc și cărți de tip-roman. Prima carte de acest fel pe care am citit-o se numea „India secretă” (cred); știu că avea o copertă de portocaliu-aprins, era in biblioteca noastră în raftul de jos (unde ajungeam bineînțeles), am deschis-o la mijloc, am citit o frază și m-am hotărât că vreau să o citesc complet. Apoi am citit Maitreyi , a lui Mircea Eliade, ne-o recomandase „profa de istorie” prin clasa a7a, dar cică „pentru mai târziu, când o-m mai crește”. În vara dintre clasa a7a și clasa a8a eu am citit-o și nu m-am putut dezlipi de ea. Iar după ce-am citit-o, printre plânsete și hohote, am rămas profund jignită de îndrăzneala lui Mircea Eliade de a „ne face” pe noi femeile albe (nu cred că a specificat naționalitate, sau nu-mi amintesc) niște „curve”. Mi-am format imediat o părere despre el. ”Ce știe el?! Ce nesimțit!” Și am început să le povestesc tuturor prietenelor mele despre acest autor nesimțit care jignește femeile din categoria căreia făceam și eu parte. A trebuit să recitesc cartea câțiva ani mai târziu ca să înțeleg altfel întâmplările. Dar e o amintire haioasă.
*Ca aceea că în clasa a6a sau a 7a, la orele de matematică (pe care le uram încă), purtam pe bancă o poză făcută de mine sub forma de rama (era din carton) cu Mihai Eminescu.*
Pentru că îl iubeam de-atunci fără să știu încă de ce. Mai târziu prin liceu, am înteles cine era Eminescu și ce devenise pentru mine. Iar treaba mai amuzantă este că îmi amintesc o dată că profesoara noastră de matematică din generală a trecut pe langa banca mea, printre rânduri și mi-a pus poza cu Eminescu cu fata in jos, lipita de masă. Și m-a deranjat foarte tare gestul. Semn că acea persoană nu a înțeles niciodată copiii, și cum se transformă ei căutându-și propriile modele și formându-și propriile valori. Eu le-am avut precoce pe ale mele și am ținut și țin și astăzi cu dinții de ele!
După o lungă perioadă din clasa a 8a și clasa a 9-a în care dezvoltasem o mini-obsesie cu Emil Cioran, pe care l-am descoperit cu cartea care mi-a urmărit cariera profesională de astăzi, „Schimbarea la față a României” (o recomand și astăzi-dincolo de nihilismul patentat de Cioran, are niște argumente valabile și astăzi, și nu e singurul!) și mai apoi cu celebra „Pe culmile disperării”, am decis că e vremea să trec la „filosofie mai serioasă”. (Mama fiind profesoară de științe sociale, cu precădere filosofie, aveam o multitudine de cărți la alegere).
Așa că am decis, în vara dintre clasa a 9a și a 10-a cu apetitul deschis și de alte cărți citite între timp dar cu puțin efect de impresionare, să-l iau din bibliotecă pe Friedrich Nietzsche, cu „Așa grăit-a Zarathustra”, era pe raftul de deasupra barului, deci cred că mi se părea important. Am citit-o pe toată, am rămas un pic confuză de metafizica evoluției oamenilor și societății și asocierea cu tipuri de animale. Începeam să înțeleg cum vedeau alții lumea. Când mama a observat că-l citeam pe Nietzsche, mi-a explicat că pentru a-l înțelege, trebuie să îl citesc pe Arthur Schopenhauer. Omul avea întreaga lucrare semnificativă :”Lumea ca voință și reprezentare”-erau niște cărți maricele cu coperți galbene, în număr de 3 volume-.Cred că l-am citit pe primul complet apoi m-am plictisit. Ajunsesem la concluzia că oamenii aștia sunt bolnavi psihic, marcați de chestii din copilărie, cum părea să fie Nietzsche marcat de tatăl său și de concepții de morală și religie prin prisma înclinațiilor și concepțiilor acestuia. Apoi perspectiva cel puțin dubioasă asupra femeilor... Apoi aveam impresia că toți filosofii trebuie să fie cumva împotriva religiei, căci ei caută sensuri adânci și diferite pentru existența umană, cunoaștere bazată pe rațiune și nu pe credință. Apoi, am citit Istoria religiilor de Mircea Eliade și m-am lămurit un pic despre distincția dintre a scrie despre religie și a scrie despre religii.
Ulterior, lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate și oricum ar fi trebuit sa fi ajuns deja la Facultate când gândurile se opriră pe-aici. M-a făcut să zâmbesc această incursiune, pentru că îmi dau seama, că acel mic băiețel ștrengar din cărticica mea în clasa a 4a, avea să fie ca o marca a personalității mele încă nedefinită pe atunci. Și mi-aș dori să-mi amintesc cum se numește cartea.. :)
