Cat de egoista este dragostea?

“Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai crunta suferinta. Caci, in ciuda parerii comune, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul proprietatii, care este contrariul dragostei”. A. de Saint-Exupery


Pentru ca intodeauna am fost omul cu mii de intrebari, dintre care, cele mai multe, aproape fara raspuns, in seara asta ma intrebam daca nu cumva ceea ce numim noi oamenii “iubire”, “dragoste”, este defapt o nevoie egoista de afirmare, acceptare, sau securitate,  ascunsa in spatele unor actiuni cvasi-altruiste?

Si nu ma refer la tipul iubirilor in care nu-ti doresti decat ca tu sa fi cel alintat, cel mangaiat, cel furat cu vorbe vaporoase, ci atunci cand regreti nespus ca nu mai poti fi tu cel ce ofera unei anumite persoane aceste lucruri, pentru ca nu esti lasat.

Ma intreb de ce traim o tristete adanca, o neimplinire staruitoare si imperfectiune pana la repulsie fata de propria persoana atunci cand simtim ca obiectul afectiunii noastre, sau iubirii noastre nu mai cauta in noi propria-i implinire si satisfactie, nu mai are nevoie de atingerile noastre, de mangaierile noastre, de cuvintele noastre de sprijin, de ceea ce avem noi atat de mult de oferit. Oare ne simtim asa pentru ca ne-am pierdut echilibrul si avem nevoie sa-l recuperam, satisfacandu-ne nevoia de a oferi iubire, de ne simti importanti in viata cuiva?

Daca “dragostea nu este egoista”, asa cum scrie in Biblii, atunci de ce nu ne putem bucura si simti cu adevarat impliniti atunci cand obiectul afectiunii noastre, este fericit, independent de ceea ce defineste fericirea acestuia? De ce linistea noastra interioara, emotionala si psihica sta atat de legata de recunoasterea de catre celalalt si de nevoia acestuia de  persoana noastra, de afectiunea noastra?  Sau oare aceastra “iubire” despre care se vorbeste in Biblii face referirea doar la iubirea fata de dumnezeu si nu este aplicabila iubirii dintre oameni?

O alta intrebare  ce se naste natural din cele de mai sus, este cati oameni va trebui sa intalnim in acest fel, evident incompatibil, pana a intalni persoana cu care sa avem in comun aceeasi dorinta reciproca de afirmare a unuia in persoana celuilalt? Si cum este posibil  ca in timp ce  o persoana reprezinta obiectul afectiunii alteia, sa nu-i poata raspunde acesteia si sa caute aceeasi lucruri din aceleasi dorinte si nevoi in alte persoane care ar putea sau nu sa ii raspunda in acelasi mod?

[De ce nu putem obtine ceea ce ne dorim de la orice persoana capabila de a ne oferi exact ceea ce ne dorim si ne oprim doar asupra unei singure persoane, fie ca de la ea putem avea ce ne dorim sau nu si nu putem accepta din orice alta parte?]

Cand se va opri acest cerc nefiresc de intamplari rascolitoare si erozive?
Atunci cand vom invata ce inseamna cu adevarat iubirea altruista, si sa simtim implinirea adevarata doar la simpla recunoastere a fericirii obiectului afectiunii (chiar si neimpartasita), sau atunci cand vom ajunge la concluzia ca lumea  in care traim este neajuns de trist compusa din astfel de situatii si ca cea mai buna solutie ar fi ca unii sa compromita si sa accepte a fi obiectul activ al afectiunii celuilalt (cu neajunsul de a nu-i corespunde autentic) si astfel fiecare sa obtina, in mod inegal, desigur, ceea  ce-si dorea?

Oare nu este dragostea de fapt un viclesug pentru a masca niste nevoi personale ? Si daca este asa, cu ce drept folosim cuvantul “egoism” cu conotatii peiorative, cand pana si cel mai frumos, cel mai cantat si cautat sentiment se arata uneori sub o forma atat de seaca si lipsita de orice profunzime sau sublimitate i-a fost atribuita de secole?
Ei bine sunt pregatita sa recunosc, sunt o persoana egoista! Si le voi spune tuturor, cu totii suntem. Asa e natura noastra.
Putem, insa, controla si modela asta? Cat de mult ne lasam condusi de instincte si nevoi si cat de mult le controlam.. si care mei e scopul pana la urma? Unii filosofi ar spune ca fericirea e scopul ultim al fiintei umane.. iar eu nu mai gasesc nicio parghie pentru atingerea acesteia..

Deci, CE LIPSESTE DE FAPT?