Inca un nimic despre nimeni si nimic.

"De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa?"

Acelasi sentiment ma stapaneste si pe mine de ceva vreme. Si nu mai pot sa-l ignor.

M-am straduit sa-mi cladesc un soi de sistem de aparare, un fel de mecanism de auto-control. Cred ca mai corect e sa le spun tertipuri mentale; pentru a ma pacali cumva si a ocoli ceea ce se intampla cu mine de fapt.

Nu stiu cum sau de ce am devenit asa. Nu-mi dau seama cand s-a produs ruptura asta brusca  si dureroasa intre cine eram inainte (asa cum imi amintesc eu acest inainte) si cine sunt acum (asa cum ma vad astazi in acest acum).

Am crezut ca etapa aia cu 2011 a trecut. M-am mandrit-chiar si fata de sine- cu faptul ca am reusit sa ma adun, sa ma lipesc la loc, sa ma vindec usor-usor. Da.. asa-i! Am crezut cu tarie ca e o faza pe care o pot folosi drept sablon de succes pentru toate cacaturile care ar fi urmat sau urmeaza sa vina.

Imi dau seama in ultimul timp ca ceva tot nu e in regula, ceva e inca stricat acolo, ceva e inca nefunctional. Desi nu mai reusesc sa-mi dau seama exact care e cauza, sentimentul asta nesuferit persista.  Nu sunt sigura de ce e mai rau: Sa treci printr-o faza nasoala si sa  o poti defini concret , sau sa stai in starea asta constanta de anxietate in care sentimentul neplacut ramane, dar cauza e ne-identificabila?

Mi-e din ce in ce mai greu sa ma opresc din a ma gandi la un viitor urat, la toate lucrurile nasoale si in acelasi timp inevitabile care urmeaza sa se intample, la toti oamenii dragi pe care urmeaza sa-i pierd, la toate problemele care se vor adauga la cele actuale.

Cacaturile astea imi bantuie mintea mai pregnant decat o scena de panica sub influenta drogurilor.  Am incercat sa aplic pana acum toate tehnicile alea de succes de pana acum ca sa le-nlatur, sa le aman, sa le ignor, sa ma detasez. Ei bine cred ca ceva da gres in sfarsit. Trebuia sa vina si momentul in care sa cedeze ceva ce n-a fost reparat complet de la inceput.

Nu mai puteam sa rezist. Am crezut ca o sa gasesc noi modalitati sa fac ce faceam si pana acum, dar nu mai functioneaza.

Am inceput sa scriu iar aici-in locul asta cu care nu ma laud si pe care nu-l promovez-. O fac pentru ca nu mai gasesc alinare nici in cateva cuvinte ale singurei persoane care ma asculta si ma-ntelege in starile astea (atunci cand se acutizeaza). Nu mai gasesc alinare in nimic din ce ma linistea pana acum.

Pentru multi lamentarile mele insipide pot sa para dovezi de slabiciune, ori ridiculisme hipsteriste, ori pot sa para nejustificabile. Dar asta nu anuleaza nemultumirea mea fata de viata, nu anuleaza dezamagirea, gustul amar sau sesiunile de depresie.

Nu tin sa ma plang concret si nici sa momesc mila; n-am facut-o niciodata. E doar un mod de-a lasa afara cate ceva din mizeria care se adunain interior,  intr-un spatiu exterior.  

E teribil sa fii prizonierul propriei minti, al amintirilor, al proiectiilor triste despre viitor. E teribil sa te lupti constant cu ceva ce e in interior; ceva ce nu poti atinge, nu poti identifica...

E teribil sa te simti singur chiar si in compania altor persoane, tocmai pentru ca stii ca nu te poti exterioriza.

Nu mai pot. Nu mai puteam sa le ascund. 

Nimic nu tine cont -in viata asta- de cine suntem cu adevarat, de ce simtim, de ce credem, de cine suntem, de cine vrem sa fim sau vroiam vreodata. Nimic nu tine cont de esenta noastra, nimic si nimeni nu tine cont de gandurile, de faptele, de dorintele celorlalti.

 Inca un nimic despre nimeni si nimic.