Una din zilele acelea cand tot ce poti sa faci e sa te
inchizi intr-o bula invizibila si sa incepi un drum de explorare. Imi lipsise
prea mult zumzetul lumii. Imi lipsise izolarea de sine prin contopirea cu
ceilalti. Ma ajuta sa-mi aduc aminte de
mine, de cine sunt, de ceea ce-mi doresc sa fiu.
E ciudat cum toata chestia asta a pornit de la cateva lucruri care imi
amintesc de tine. Am pastrat de-a lungul timpului cateva ancore emotionale de
care nu ma pot debarasa oricat as incerca, si poate ca de unele din ele nici nu
vreau sa ma lipsesc. Ce este diferit de data asta, e faptul ca intr-un mod
cumva involuntar scot la suprafata ori o poza mai veche, ori un obiect, sau caut un loc pe care sa-l asociez cu
amintirea ta. Fac asta insa, sub forma unui ritual funerar. E ca si cum oricare
din lucrurile sau locurile respective reprezinta cimitirul unde merg pentru a rascoli cateva amintiri si pentru a-ti
vorbi in absenta, ca unei persoane ce nu
mai este.
Poate da senzatia de
macabru sau lugubru ce spun, dar e singurul mod in care chestia asta imi
aduce liniste.
Ma asteptam sa lasi un astfel de sentiment in urma. De
pierdere ireversibla. Pentru o lunga perioada, pana recent, am crezut ca starea
de plangere a pierderii nu va mai trece niciodata. Acum incep sa ma resemnez si
sa-mi creez acest ritual de a omagia amintirea ta.
Mintea noastra e atat de complexa si capabila de a crea
niste `work-around-uri` incredibile atunci cand vine vorba de restabilirea
echilibrului emotional-psihologic.
Timpul trece. Repede. Si tot ce trece odata cu el, nu se mai
intoarce niciodata, cel putin nu sub aceeasi forma. Dar eu pot sfida timpul si
tot ce ia cu el, caci am propriul mecanism prin care ceea ce a fost, se pastreaza si exista inca, in mintea mea si pot sa folosesc
asta sub toate formele in care-mi doresc.
Nu stiu daca e adevarata chestia cu `daca intalnesti pe
cineva, nu-l mai uiti niciodata`. Nu stiu in ce fel este aplicabila si in ce
cazuri. Sunt sigura doar de faptul ca
ceea ce a ramas in urma ta, in urma noastra, va ramane ca istorie. Nu am niciun
dubiu. Si nu mai este relevant cand a
fost, cat a fost, sau cum s-a intamplat apoi. Conteaza ca ce a existat candva,
ramane inca. As long as i`m alive.
Si oricat timp va trece, si oricate experiente ma vor cali
de-acum inainte. Voi scrie, voi vorbi, si-mi voi aminti despre tine mereu. Pentru ca ce a fost intre noi, a declansat un
proces in interiorul meu, care nu m-ar fi adus unde sunt azi, nu mi-ar fi
aratat poate si alte portiuni din persoana mea, nu mi-ar fi fost facut
cunoscuta capacitatea de a intelege patrunzator cine sunt eu, cine sunt
ceilalti, cine vreau sa fiu si ce trebuie sa fac. Poate nu a fost voita interventia, insa
simpla ta prezenta in viata mea a construit incet-incet
persoana care sunt astazi.
Poate ca, intr-adevar exista oameni pe care-i cunoastem
si lucruri ce ni se intampla cu un scop
pe care-l descoperim mult mai tarziu sau niciodata.
Poate ca asta am avut de invatat unul de la celalalt.
