Scrisori către un necunoscut [Autoportret]:

A trecut timp.. timp măsurabil în mod convențional, indescriptibl ca percepție personală. Timp în care ”nu am vrut să vorbesc despre cum mi-ai frânt inima”. Timp în care m-am așezat ca o leoaica rănită sub o umbră pentru a-mi linge ranile. Și am așteptat din greu momentul ridicării. Și au fost încercări, dar care m-au răpus înapoi.. așa că am mai asteptat și am îngrijit din răni. Și mi-am făcut atatea vise și planuri despre cum va fi când mă voi ridica de sub umbra protectoare a propriei vulnerabilități.

Au fost numeroase încercări de ridicare eșuate, dar m-au menținut în așteptare, activă, pregătită, întărită.

Au fost clipe în care m-am îndoit de dorința vindecării, am crezut că astfel de situații te pun în contact cu vreo latură ascunsă, că te purifică oareșicum. Acum tind să cred că m-am înșelat. Terapia cu „the best way over something is through”, tocmai ce mi-a fost infirmată. Se pare că nu luasem în considerare variabila: „înlocuiește ceea ce aduce durere și nemulțumire cu orice mic lucru pozitiv care aduce bucurie și liniște interioară”.

Și de data asta nu mai este cazul pentru: ”nu vreau să vorbesc despre cum mi-ai frânt inima”. În prezent pot să vorbesc despre cum am trăit cele mai importante experiențe de până acum în viață alături de tine și pot să vorbesc atât de inocent și de frumos despre ele, pentru că ele fac parte din mine, ele m-au alinat în timpul cât rănile se vindecau. Și pot să vorbesc despre toate gândurile bune și frumoase pe care ți le-am păstrat de-atunci și până acum cu care vreau să le înlocuiesc pe cele urâte și triste, și pot vorbi despre cum lucrurile frumoase, ca și povestea asta, ne îmbogățesc sufletele.

Nu am altă optiune decât să-ți scriu la un „tu” ipotetic și ezoteric. Așa ai decis tu să fie, iar eu m-am conformat.

Aș fi vrut atunci „să-mi mai asculți inima” din când în când să o înțelegi, să o ierți, să o cruți. Dar asta ar fi fost inainte. Acum nu inima mea îți vorbește. Nici nu cred că mai știe cum. Dar acum am cuvinte, am gânduri, am amintiri, am puterea să mă ridic vindecată și puternică.

Sunt lucruri în viață pe care nu le poti șterge, nu le poți ascunde. Așa sunt și lucrurile cu care vreau să cred că am învățat să trăiesc.. pe scurt, cu mine. E ironic cum scrisoarea asta pare că ți se adresează, când de fapt mi-e scrisă mie.

Oameni, lucruri, locuri.. dispar cu timpul, ce rămâne e percepția pe care alegem să o avem în raport cu ele. Și eu am ales în acest caz. M-am ales pe mine, căci noi suntem singura companie pe care o avem atunci când nu mai rămâne nimeni și nimic în jur. Vreau sa-mi fiu cel mai bun prieten de-acum încolo pentru atunci când asta se va întâmpla (din nou). Nu vreau să mă lupt cu mine din nou, nu vreau să ne mai certăm. Vreau armonie, vreau liniște, vreau frumusețe, vreau pură creație, vreau drag, vreau finețe, vreau natură și natural, vreau acceptare și libertate.

Așadar, necunoscut drag, să știi că m-am iertat, mi-am dat mâna și am pornit... :)