Dezamagiri sunt nenumarate in viata si felurite. Unii ar spune ca cele mai dureroase sunt cele cauzate de „prieteni”, altii cele cauzate de persoana iubita, sau cele din partea unui membru din familie.
[Eu am sa le aleg pe cele fata de propria persoana ca fiind cele mai rascolitoare si cele mai dureroase.]
Mi-am ridicat insa, astazi intrebarea: oare nu pot fi si acele dezamagiri pe care le proiectam persoanelor din jur, tot niste dezamagiri legate de propria persoana? Sau mai bine zis de asteptarile pe care in mod ingrat uneori, le indesam cu toata indarjirea persoanelor din jur fara ca ele sa-si dea macar seama?
Peste tot religia, morala, oamenii ne spun ca pentru a deveni niste persoane inalte, bune, trebuie sa ne traim vietile lipsite de egoism, ca egoismul e o trasatura negativa. Cum poti insa, sa consideri viata, care in fapt este cladita pe nevoi ce trebuie satisfacute intr-un mod mai mult sau mai putin egoist, si pe dorinte de nestavilit, pe scopuri propuse spre atingere; ca pentru a fi traita intr-un mod corect, trebuie sa fie lipsita de egoism? Exista un punct esential in existenta in care orice actiune a noastra este impinsa de nevoia sau expresia egoista a personalitatii noastre.
Revenind insa la dezamagiri, realizez azi, traind prin intermediul intamplarilor din viata celor apropiati cu care am contact, ca oamenii ierarhizeaza si reactioneaza foarte diferit si ca pentru unii dintre noi o minciuna, o atitudine ipocrita sau o lipsa pura de respect loveste mai arzator si mai brusc ca un pumn neasteptat de la un homofob inflacarat pe Magheru; pentru ca doare in structura fiintei noastre, ne darama toate asteptarile pe care le-am nutrit, ne umple de intrebari fara raspuns, ne face sa ne simtim rusinati de esec, si ne lasa cu dilema: De ce? De ce asa si nu altfel?
Oare omenii nu isi dau seama ce inseamna ei unii pentru altii, ce responsabilitate are fiecare din ei fata de celalalt?
Uneori nu ne dam seama ce insemnam pentru altii, uneori preferam sa o aruncam(responsabilitatea) in totalitate pe umerii celuilalt. De aceea uneori pastram furie, manie, suparare si resentimente dintre cele mai dure, puternice si erozive tocmai fata de persoane pe care le-am indragit sau le-am iubit mult odata.. pentru ca aruncam asupra lor o parte daca nu chiar toata vina, toata furia propriei noastre neimpliniri. Dezamagirea vine deci tot din interior chiar daca elementul declansator se afla in afara persoanei noastre.
Cateodata unii prefera sa-si puna masti de indiferenta, de fericire, in alte cazuri persoanele care au ranit si nu-si dau seama de asta chiar merg linistiti mai departe; dintre aceste categorii luam fiecare din noi cate un rol, pe rand, fie ca ne dam seama, fie ca nu.
Eu insa nu mai pot sa indur „mascarada”; degeaba imi asez alene ochelarii de soare cu rame roz pe ochi atunci cand treci intamplator prin fata mea, pentru ca tot te vad si pentru ca de fiecare data cand se intampla asta imi „inmoaie” sufletul si mi curge o lacrima si pentru ca in acel moment imi trec prin minte franturi de momente petrecute impreuna si cel mai des cuvintele pe care ti le-am scris in caietelul ala, care pentru mine au insemnat un Adevar, care s-a destramat fara sa vreau...
Si nu stiu daca m-ai dezamagit tu prin fapte asa cum am crezut initial, ori eu prin ce-am crezut si am creat cu mintea mea, ori amandoua plus inca ceva ce nu cunosc inca... si imi pare inca o data nespus de rau..
Am pierdut si am castigat multe anul acesta, insa nu mi se pare corect sa fie nevoie sa pierzi atatea lucruri pentru a putea castiga altele.
Si chiar daca stiu ca nu este nimeni absolut vinovat pentru dezamagirile vietii si nici pentru egoismul instinctual prin care traim toti, cel mai simplu e sa gasesc cel mai apropiat vinovat: EU si sa ma judec si sa ma rejudec in mintea mea pana obosesc si adorm brusc sau cad in collaps si tot procesul asta e istovitor, sper insa, ca-n final sa fie un raspuns pozitiv, o rasplata pentru toti pentru toate astea...
