The Choices We Make

We, or should it be better said, I tend to seek fault in other people when confronted with disappointment and sour taste, or when having close people betray my  trust, when having them behave in ways I (we) did not expect of them.

Yet, I keep going in circles with this idea and as seemingly bipolar as i am, I get easily confused, by this contradictory thought that it is in fact, no one else`s fault.

It should be just set as decided that there can be found no discrepancy or clashing of principles, of morals, or of mutual expectations any longer between two or several more people. Thus, having this decided, a disposition of operation or action should be made and completed.

The only remaining part of this process is that your mind, soul and body must also understand that, since this disagreement has been created, not of direct action of another towards us, but in disregard of our expectations, our trust, compliance and commitment , in disregard of the dreams and hopes, and cognitive representation made upon that person, one must let go and create another comfortable habitat in which  the conflict between these two opposite sides: the expectations set and the real-life attitude, must be removed.

The process of building this desired habitat is hard, confusing, and above all is demanding. It demands extra-energy, extra-effort, it demands going through lows and sadness, maybe even grief, but in the end, it must be executed.

Haven`t had to go through one of these in a while. Yet, I keep on making choices I end up regretting, then having to make other painful decisions/ It`s like i build my life in a never-ending cycle of bad choices, super-expectations of other people, and i keep on getting the same results no matter what strategy I choose to apply.

Maybe this would help you, the rest of us, who still have a chance of taking a leap out of the circle, or maybe avoiding it completely.


I keep on blaming you (in my mind). You the only "you" who had me introduced into this vicious, eroding-from-underneath circle. Instead I should turn back to myself again, to look for what I need, what I want, what I can build or create for myself, re-analyze and act accordingly to have this fixed  maybe this time for good!

It seems as writing would help along, it most definitely helps in terms of retrospection, it helps as analyzable data. But sometimes, most importantly, it helps as a relief of what builds up inside as emotion, sorrow, confusion, and all the bad things that must be "exorcised" in order to make room for the good, the positive, the all-time desired ataraxia.

Looking fo... no wait! Working on creating a better space around me! Hope you`re doing the same thing! And if not, this would be a great moment to start..

Un "anti"-articol

Nu scriu des. Nu mai scriu atat de des pe cat o faceam inainte  si poate din aceasta cauza nici nu am un talent deosebit -aici ma refer la scris ca act creativ, de o oarecare importanta-. Nici nu  am vreo veleitate in acest sens.

Totusi simt nevoia sa transmit, simt nevoia sa-mi vad propriile ganduri in aceste randuri.

Poate e o perceptie ingusta si mai mult ca sigur subiectiva, totusi observ in ultima perioada, o intetire a postarilor, a articolelor "anti".

Dintr-odata un numar tot mai ridicat din oamenii ce activeaza in online pe care-i mai urmaresc sau care-mi pica in radar atunci cand navighez pe aici, intamplator, fie posteaza, fie dau share la variate materiale cu mesaj cvasi-negativist.

Acum cateva saptamani circula constant prin feed-ul de facebook un video despre cum facebook-ul e "rau", demonstrand asta prin prezentarea povestii unui tip care in realitate traia o viata nasoala, iar pe facebook posta opusul a tot ce i se intampla, ca in final sa scrie o ultima postare exclamand cat de trista si destramata e viata lui, apoi stergandu-si contul de facebook.

In urma cu ceva zile, fiind, din coincidenta sau nu, la mare, mi-a fost dat sa citesc un articol postat pe platforma online a unei publicatii jurnalistice din Romania. O tipa isi exprima dezgustul fata de anumite categorii de oameni care "nu stiu sa aprecieze marea" si o aduc in derizoriu.

In acelasi timp mi-am dat seama ca si eu am facut chestia asta relativ recent, ironizandu-l acid pe un anume Radu F Constantinescu in relatie cu postarile sale (care in continuare mi se par extraordinar de seci si vadite de sens).

Totusi, astazi cred ca am avut  ceea ce americanii ar numi " a change of heart". Mi-am dat seama ca ma irita, si ma intriga in acelasi timp avalansa asta de hiper-critici si comentarii negative, si ca, eu fiind unul din oamenii aia care ma enerveaza, trebuie sa ma opresc.

Ce vreau sa spun cu asta e ca: mi-as dori sa citesc mai des articole ce pot fi critice, dar in acelasi timp educative, sau cel putin amuzante. Cu alte cuvinte, de ce trebuie doar sa tarasaim lucrurile care nu ne plac fie la altii, fie la viata in general prin noroi si doar atat?! Fara sa oferim si o solutie sau macar o anecdota amuzanta la final?!

Iar ca si completare la cazurile mentionate mai sus: Nu. Nu cred facebook-ul sau twitter-ul , sau internetul in general e de vina pentru problemele noastre, sau pentru fricile noastre, pentru limitele sau esecurile noastre, nici pentru incapacitatea noastra de a le constientiza/controla, etc. In definitiv, nu cred ca "exteriorul" e cauza problemei in genul asta de situatii, ci noi. Felul in care alegem sa ne raportam la lucruri, felul in care le intelegem, felul in care utilizam tool-urile care ne sunt puse in mana, felul in care triam informatia pe care o primim-asta e principalul mecanism care duce la unul sau altul din efecte.

Poate asta functioneaza doar pentru mine pana la urma; la urma urmei si eu folosesc un mecanism propriu de a citi si interpreta realitatea in care traiesc. Fiecare face asta la randul sau.  Intr-adevar, si fara urma de ipocrizie, mi-as dori ca numarul celor care gandesc cel putin critic, sau macar ofera doua ori mai multe fatete ale unui aspect, ori prezinta o problema si ofera si o solutie la aceasta, sa il intreaca progresiv pe al celor care se plang, critica fara argumente sau solutii, care se preocupa prea mult de stilul de viata personal al altora sau de alegerile lor personale, etc.

Si eu am fost unul din ei, poate, sau am devenit usor-usor, fara sa-mi dau seama pana acum.

Cred totusi ca avem nevoie cu totii, sau daca nu, cel putin eu, de mai multi oameni cu viziuni pozitive, indreptate spre progres,  viziuni reparatorii, nu doar analitice, oameni dispusi sa lupte spre realizarea concreta a lucrurile pe care doresc sa le vada functionand in jurul lor. Nu stiu exact de ce suntem asa, sau ajungem asa, insa pasivitata si negativismul excesiv nu pare sa fi ajutat prea mult-daca luam in considerare cel putin istoria recenta-.

Am fost si eu la mare de cateva ori vara asta si da, sunt o groaza de lucruri care nu-mi convin, care nu-mi mai plac, care ma intristeaza. Mi-am dat seama ca folosind o reteta proprie ma pot simti la fel de bine si de eliberata si de fericita intr-un loc unde ceilalti din jur sunt un agent dezamagitor in mod general pentru mine, mi-am dat seama ca nu-mi mai pasa daca 20 de fete din 30 in Vama, acum poarta sandale cu talpa ortopedica, fuste scurte lucioase si geaca de piele, bluze cu vedere larga la decolteu si se machiaza ca de cabaret... pot sa ma uit in sus, sa vad cerul cu stelele si luna, pot sa merg intr-un loc ascuns alaturi de cineva drag si sa adulmec mirosul sarat al aerului, sorbind dintr-o bere.
Pot sa ma bucur de toate lucrurile de care ma bucuram si inainte.


Da stiu, poate cativa vor spume ca si articolul meu poate fi folosit drept critica la cele de mai sus, insa, eu sper ca solutia e identificabila si se intrevede printre fraze.

Nu stiu daca va ajuta cu ceva, dar vroiam sa pun in scris ceea ce cred, ceea ce simt, ce vad, si vreau sa aduc si argument acolo unde se poate  si vreau sa propun si solutii la lucrurile care ma deranjeaza.

Mi-as dori de la mine in primul rand si in mod evident si de la cei din jur, sa vad mai multa atitudine pro-activa, mai multa implicare activa in realitatile fiecaruia, mai multa responsabilitate poate si un strop de umor si pozitivism.

Poate ne influentam unii pe altii in modul asta si rostogolim impreuna piatra asta mai departe, spre ceva mai bun pentru toti!

Inca un nimic despre nimeni si nimic.

"De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa?"

Acelasi sentiment ma stapaneste si pe mine de ceva vreme. Si nu mai pot sa-l ignor.

M-am straduit sa-mi cladesc un soi de sistem de aparare, un fel de mecanism de auto-control. Cred ca mai corect e sa le spun tertipuri mentale; pentru a ma pacali cumva si a ocoli ceea ce se intampla cu mine de fapt.

Nu stiu cum sau de ce am devenit asa. Nu-mi dau seama cand s-a produs ruptura asta brusca  si dureroasa intre cine eram inainte (asa cum imi amintesc eu acest inainte) si cine sunt acum (asa cum ma vad astazi in acest acum).

Am crezut ca etapa aia cu 2011 a trecut. M-am mandrit-chiar si fata de sine- cu faptul ca am reusit sa ma adun, sa ma lipesc la loc, sa ma vindec usor-usor. Da.. asa-i! Am crezut cu tarie ca e o faza pe care o pot folosi drept sablon de succes pentru toate cacaturile care ar fi urmat sau urmeaza sa vina.

Imi dau seama in ultimul timp ca ceva tot nu e in regula, ceva e inca stricat acolo, ceva e inca nefunctional. Desi nu mai reusesc sa-mi dau seama exact care e cauza, sentimentul asta nesuferit persista.  Nu sunt sigura de ce e mai rau: Sa treci printr-o faza nasoala si sa  o poti defini concret , sau sa stai in starea asta constanta de anxietate in care sentimentul neplacut ramane, dar cauza e ne-identificabila?

Mi-e din ce in ce mai greu sa ma opresc din a ma gandi la un viitor urat, la toate lucrurile nasoale si in acelasi timp inevitabile care urmeaza sa se intample, la toti oamenii dragi pe care urmeaza sa-i pierd, la toate problemele care se vor adauga la cele actuale.

Cacaturile astea imi bantuie mintea mai pregnant decat o scena de panica sub influenta drogurilor.  Am incercat sa aplic pana acum toate tehnicile alea de succes de pana acum ca sa le-nlatur, sa le aman, sa le ignor, sa ma detasez. Ei bine cred ca ceva da gres in sfarsit. Trebuia sa vina si momentul in care sa cedeze ceva ce n-a fost reparat complet de la inceput.

Nu mai puteam sa rezist. Am crezut ca o sa gasesc noi modalitati sa fac ce faceam si pana acum, dar nu mai functioneaza.

Am inceput sa scriu iar aici-in locul asta cu care nu ma laud si pe care nu-l promovez-. O fac pentru ca nu mai gasesc alinare nici in cateva cuvinte ale singurei persoane care ma asculta si ma-ntelege in starile astea (atunci cand se acutizeaza). Nu mai gasesc alinare in nimic din ce ma linistea pana acum.

Pentru multi lamentarile mele insipide pot sa para dovezi de slabiciune, ori ridiculisme hipsteriste, ori pot sa para nejustificabile. Dar asta nu anuleaza nemultumirea mea fata de viata, nu anuleaza dezamagirea, gustul amar sau sesiunile de depresie.

Nu tin sa ma plang concret si nici sa momesc mila; n-am facut-o niciodata. E doar un mod de-a lasa afara cate ceva din mizeria care se adunain interior,  intr-un spatiu exterior.  

E teribil sa fii prizonierul propriei minti, al amintirilor, al proiectiilor triste despre viitor. E teribil sa te lupti constant cu ceva ce e in interior; ceva ce nu poti atinge, nu poti identifica...

E teribil sa te simti singur chiar si in compania altor persoane, tocmai pentru ca stii ca nu te poti exterioriza.

Nu mai pot. Nu mai puteam sa le ascund. 

Nimic nu tine cont -in viata asta- de cine suntem cu adevarat, de ce simtim, de ce credem, de cine suntem, de cine vrem sa fim sau vroiam vreodata. Nimic nu tine cont de esenta noastra, nimic si nimeni nu tine cont de gandurile, de faptele, de dorintele celorlalti.

 Inca un nimic despre nimeni si nimic.

FUGIT IRREPARABILE TEMPUS 4`

Una din zilele acelea cand tot ce poti sa faci e sa te inchizi intr-o bula invizibila si sa incepi un drum de explorare. Imi lipsise prea mult zumzetul lumii. Imi lipsise izolarea de sine prin contopirea cu ceilalti. Ma ajuta  sa-mi aduc aminte de mine, de cine sunt, de ceea ce-mi doresc sa fiu.

E ciudat cum toata chestia asta  a pornit de la cateva lucruri care imi amintesc de tine. Am pastrat de-a lungul timpului cateva ancore emotionale de care nu ma pot debarasa oricat as incerca, si poate ca de unele din ele nici nu vreau sa ma lipsesc. Ce este diferit de data asta, e faptul ca intr-un mod cumva involuntar scot la suprafata ori o poza mai veche, ori un obiect,  sau caut un loc pe care sa-l asociez cu amintirea ta. Fac asta insa, sub forma unui ritual funerar. E ca si cum oricare din lucrurile sau locurile respective reprezinta cimitirul unde merg  pentru a rascoli cateva amintiri si pentru a-ti vorbi in absenta, ca unei persoane  ce nu mai este. 

Poate da senzatia de  macabru sau lugubru ce spun, dar e singurul mod in care chestia asta imi aduce liniste.  

Ma asteptam sa lasi un astfel de sentiment in urma. De pierdere ireversibla. Pentru o lunga perioada, pana recent, am crezut ca starea de plangere a pierderii nu va mai trece niciodata. Acum incep sa ma resemnez si sa-mi creez acest ritual de a omagia amintirea ta. 

Mintea noastra e atat de complexa si capabila de a crea niste `work-around-uri` incredibile atunci cand vine vorba de restabilirea echilibrului emotional-psihologic.

Timpul trece. Repede. Si tot ce trece odata cu el, nu se mai intoarce niciodata, cel putin nu sub aceeasi forma. Dar eu pot sfida timpul si tot ce ia cu el, caci am propriul mecanism prin care ceea ce a fost,  se pastreaza si exista inca, in mintea mea si pot sa folosesc asta sub toate formele in care-mi doresc. 

Nu stiu daca e adevarata chestia cu `daca intalnesti pe cineva, nu-l mai uiti niciodata`. Nu stiu in ce fel este aplicabila si in ce cazuri.  Sunt sigura doar de faptul ca ceea ce a ramas in urma ta, in urma noastra, va ramane ca istorie. Nu am niciun dubiu.  Si nu mai este relevant cand a fost, cat a fost, sau cum s-a intamplat apoi. Conteaza ca ce a existat candva, ramane inca. As long as i`m alive.

Si oricat timp va trece, si oricate experiente ma vor cali de-acum inainte. Voi scrie, voi vorbi, si-mi voi aminti despre tine mereu.  Pentru ca ce a fost intre noi, a declansat un proces in interiorul meu, care nu m-ar fi adus unde sunt azi, nu mi-ar fi aratat poate si alte portiuni din persoana mea, nu mi-ar fi fost facut cunoscuta capacitatea de a intelege patrunzator cine sunt eu, cine sunt ceilalti, cine vreau sa fiu si ce trebuie sa fac.  Poate nu a fost voita interventia, insa simpla ta prezenta in viata mea a construit  incet-incet  persoana care sunt astazi.

Poate ca, intr-adevar exista oameni pe care-i cunoastem si  lucruri ce ni se intampla cu un scop pe care-l descoperim mult mai tarziu sau niciodata.  

Poate ca asta am avut de invatat unul de la celalalt.

For the ones..

`No le digas a nadie lo mucho que te quiero`

Una dintre serile in care vulnerabilitatea e la cel mai intalt nivel. E o vulnerabilitate placuta. E ca atunci cand ma ghemuiam langa tine imbracata in pat spunand ca nu adorm inca, dar vreau doar sa stau asa, langa tine cateva minute. Din momentul in care inchideam ochii si iti simteam prezenta, nimic din ce se intampla injur nu mai putea conta. Era atat de multa liniste interioara, incat putea lovi luna pamantul si as fi stiut ca tinandu-te de mana, as fi putut sa mor atunci pe loc.
Da, e o vulnerabilitate placuta, o eliberare, o garda ce a fost tinuta sus intreaga zi, acum cade linistita.
Nu pot realiza de ce ma simt asa azi. Nu stiu daca a fost vantul, sau sporadicul soare de pe cer, sau prea multa cafea, sau prea multe jeluri. Nu stiu cum apar momentele astea in care, chiar si-n lipsa ta absoluta, ma simt in siguranta, ma simt multumita cu putinul pe care-l simte sufletul meu.

Incercam sa-mi dau seama de ce primavara asta care vine acum pe drum, fata de ultimele doua sau trei, e atat de intens absorbita. Aum cred ca e pentru ca, anul trecut eram in plina dubla sesiune de diploma (licenta si disertatie), iar cea de dinainte a fost plina de esecuri, greseli si probleme.
E prima primavara in ultimii trei ani cand am timp pentru mine, pentru arta mea, si am pe deplin mai multa dispozitie mentala si spirituala sa o primesc, sa o savurez.
E o seara stranie, dar calma. O seara care m-a indemnat sa-i scriu... O noapte pe care o voi imbratisa cu drag si sper, cu venirea diminetii, senzatia sa nu plece, ba din contra: sa ramana! Sa ramana!

Riot and struggle in Kiev, Ukraine