Un raspuns sec si cat se poate de vulgar: Du-te-n p**a mea! .... si care va continua cu:
Tot ce ne dorim de la oameni si asteptam de la ei.. e pus sus pe un piedestal, e croit in modele ale unor haine si hramuri pe care majoritatea, daca nu chiar mai multi nu le pot incapea, pentru ca in fapt sunt mult prea mici pentru modelele ce cu atata sarguinta le-am creat noi pentru ei...
Degeaba ne chinuim sa oferim scuze sau cauze complementare in mintea noastra pentru fapte renegabile. Faptele sunt fapte! Si sunt singurele care demonstreaza sincer atitudini, sentimente si comportamente.
Multumesc, pentru ultimul dram de dezinteres,.. ignoranta si pentru sentimentul inefabil de satisfacator de a fi fost folosit. Multumesc pentru gustul amar lasat in urma, gust care, ironic poate, la fel ca si cel lasat de o tigara nu trece decat aprinzandu-ti alta tigara... pana la arderea buzelor, sau respectiv a sufletului... Multumesc pentru bagajul de amintiri si regrete lasate in geamantanul sufletului, pe care-l voi purta cu mine pana ce va veni cineva sa scoata lucrurile indesate pana atunci in el, numai pentru a pune altele noi, pentru a fi scoase de altcineva si tot asa...
Si pentru o prima si ultima ploaie, pe care am intuit-o venind.. prevestita fiind de un tunet.. si pe care o ascult de aceasta data fara teama chiar de pe balconul casei... si astept.
Am tras norii albi si subtiri in piept ca fumul de tigara si am tinut soarele proaspat ridicat pe cer ca o mingiuta in pumnul meu…
Am cantat si am dansat cu inima indoielnica, am chemat, am asteptat cu cel mai mare drag caldura soarelui , am plans, am ras…
Am alergat dupa vise pierdute la sute de kilometri in doar cateva secunde, am lasat firele de nisip sa ne gadile talpile si apa sa ne alinte pielea cu mangaieri dragi, ca ale unui iubit indurererat de dor si asteptare…
Am mestecat cu paie de stuf in cana de arome indigo, aurii, rosii si albastre pana ce o noua zi s-a nascut sub ochii nostri nerecunoscatori…
Frigul ne-a inghetat durerile de cap si din suflet, ne-a lasat amortiti…
Am vrut sa-ti spun, am vrut sa-ti scriu, ca in toate datile in care minunile de vara luau nastere pe o plaja curata. Am ramas insa cu un fisier de “draft messages” incarcat de foite scrise si inchise in cutiute de plastic….
Am lasat muzica sa ma dezbrace usor de fiecare articol vestimentar, de piele, de unghii, de chip si sa ma transforme intr`o simpla idée de simtire plutind in aer printre sunetele ei …
Si-am descoperit un lucru important: ca nu suntem niciodata ceea ce vedem cu ochii, simtim cu pielea sau degetele, ce auzim cu urechile, sau gustam cu papilele de pe limba atunci cand privim la ceilalti. Suntem toate astea impreuna plus toate gandurile, sentimentele si fortele pe care le-am avut, le avem si le vom avea vreodata…
Iar in cazul asta intregul nu este format din suma tuturor partilor.
Astfel de revelatii pot lua nastere doar in vama veche.. alaturi de Oameni.
Ne vom satura vreodata, unii dintre noi, de a ne pune obsesiva intrebare cine suntem si ce ne defineste ca oameni? Dar mai important, vom inceta vreodata sa cautam printre mizeriile vietii raspunsul la aceaste intrebari?
Candva credeam ca e simplu, ca tot ce trebuie sa faci e sa vrei si sa mergi inainte spre a obtine ce ti-ai propus. Credeam ca scopurile trebuie sa fie nobile si inaltatoare, ca trebuie sa avem consideratie fata de ceilalti si ca astfel vom trai frumos si vom fi fericiti. Primul pas prost a inceput odata cu pubertatea, cu maturizarea si apoi drumul a continuat cu primele lovituri cu zidurile create de atitudinile si actiunile celorlalti, pe care le resimtim din ce in ce mai puternic odata cu inaintarea in varsta, si de care devenim treptat tot mai dependenti..
Visele noastre sunt legate de gasirea unor prieteni buni, de gasirea unui iubit sau a unei iubite potrivite, gasirea unui job tot mai bine platit, case, haine, obiecte de uz personal etc. Pentru toate astea depindem de alti oameni si mergem in zig-zag printre ei la fel cum fac si ei la randul lor.
Cum ne mai auto-analizam atunci, cum ne mai cantarim actiunile..?! Raportat la cine suntem sau vroiam/vrem sa fim noi indiferent ce inseamna sa infrangem? Sau raportat la ce am putea fi conform cu regulile societatii si cu ce este asteptat de la noi?
Asta ma face sa ma intreb atunci ce mai este fericirea? Ce mai vrem cu adevarat? Pentru ce exact, ne pierdem vremea aiuriti pe aici?
Nu vei putea niciodata sa te dezbraci complet de ceea ce esti, de ceea ce simti, de felul in care simti, de ceea ce vezi si iti ramane intiparit in minte, de ceea ce experimentezi, de ceea e poti face, de cum se dezvolta si se schimba corpul tau… Nu poti sa te opresti, nu poti sa spui STOP o clipa si o iei total de la capat, viata nu e un film, nu e cu FF sau RW, viata e ca o planseta mare, pe care varful creionului poate crea legaturi intre linii sau puncte indepartate, desenate acum cateva zile, sau luni sau ani; modelul se schimba tot timpul si nu conteaza, nu vei stii niciodata ce nebun trage liniile sau poate le cream singuri prin ganduri, prin directiile in care mergem sau deciile pe care le luam... Oricum, naiba stie asta... Problema in analogia asta e ca singura diferenta consta in faptul ca un desen cu creionul poate fi sters cu guma; in cazul vietii nu poti decat sa acoperi sau sa transformi din tot ce ai deja, linie peste linie sau linie langa linie...
Vroiam sa spun ceva cu asta dar de fapt.. m-am asezat la birou am luat o foaie si am mazgalit doua cercuri din mai multe linii unul langa altul.. si le tot ingros cu creionul, isi mai schimba marimea si forma din cand in cand... pana se toceste creionul....
Dezamagiri sunt nenumarate in viata si felurite. Unii ar spune ca cele mai dureroase sunt cele cauzate de „prieteni”, altii cele cauzate de persoana iubita, sau cele din partea unui membru din familie.
[Eu am sa le aleg pe cele fata de propria persoana ca fiind cele mai rascolitoare si cele mai dureroase.]
Mi-am ridicat insa, astazi intrebarea: oare nu pot fi si acele dezamagiri pe care le proiectam persoanelor din jur, tot niste dezamagiri legate de propria persoana? Sau mai bine zis de asteptarile pe care in mod ingrat uneori, le indesam cu toata indarjirea persoanelor din jur fara ca ele sa-si dea macar seama?
Peste tot religia, morala, oamenii ne spun ca pentru a deveni niste persoane inalte, bune, trebuie sa ne traim vietile lipsite de egoism, ca egoismul e o trasatura negativa. Cum poti insa, sa consideri viata, care in fapt este cladita pe nevoi ce trebuie satisfacute intr-un mod mai mult sau mai putin egoist, si pe dorinte de nestavilit, pe scopuri propuse spre atingere; ca pentru a fi traita intr-un mod corect, trebuie sa fie lipsita de egoism? Exista un punct esential in existenta in care orice actiune a noastra este impinsa de nevoia sau expresia egoista a personalitatii noastre.
Revenind insa la dezamagiri, realizez azi, traind prin intermediul intamplarilor din viata celor apropiati cu care am contact, ca oamenii ierarhizeaza si reactioneaza foarte diferit si ca pentru unii dintre noi o minciuna, o atitudine ipocrita sau o lipsa pura de respect loveste mai arzator si mai brusc ca un pumn neasteptat de la un homofob inflacarat pe Magheru; pentru ca doare in structura fiintei noastre, ne darama toate asteptarile pe care le-am nutrit, ne umple de intrebari fara raspuns, ne face sa ne simtim rusinati de esec, si ne lasa cu dilema: De ce? De ce asa si nu altfel?
Oare omenii nu isi dau seama ce inseamna ei unii pentru altii, ce responsabilitate are fiecare din ei fata de celalalt?
Uneori nu ne dam seama ce insemnam pentru altii, uneori preferam sa o aruncam(responsabilitatea) in totalitate pe umerii celuilalt. De aceea uneori pastram furie, manie, suparare si resentimente dintre cele mai dure, puternice si erozive tocmai fata de persoane pe care le-am indragit sau le-am iubit mult odata.. pentru ca aruncam asupra lor o parte daca nu chiar toata vina, toata furia propriei noastre neimpliniri. Dezamagirea vine deci tot din interior chiar daca elementul declansator se afla in afara persoanei noastre.
Cateodata unii prefera sa-si puna masti de indiferenta, de fericire, in alte cazuri persoanele care au ranit si nu-si dau seama de asta chiar merg linistiti mai departe; dintre aceste categorii luam fiecare din noi cate un rol, pe rand, fie ca ne dam seama, fie ca nu.
Eu insa nu mai pot sa indur „mascarada”; degeaba imi asez alene ochelarii de soare cu rame roz pe ochi atunci cand treci intamplator prin fata mea, pentru ca tot te vad si pentru ca de fiecare data cand se intampla asta imi „inmoaie” sufletul si mi curge o lacrima si pentru ca in acel moment imi trec prin minte franturi de momente petrecute impreuna si cel mai des cuvintele pe care ti le-am scris in caietelul ala, care pentru mine au insemnat un Adevar, care s-a destramat fara sa vreau...
Si nu stiu daca m-ai dezamagit tu prin fapte asa cum am crezut initial, ori eu prin ce-am crezut si am creat cu mintea mea, ori amandoua plus inca ceva ce nu cunosc inca... si imi pare inca o data nespus de rau..
Am pierdut si am castigat multe anul acesta, insa nu mi se pare corect sa fie nevoie sa pierzi atatea lucruri pentru a putea castiga altele.
Si chiar daca stiu ca nu este nimeni absolut vinovat pentru dezamagirile vietii si nici pentru egoismul instinctual prin care traim toti, cel mai simplu e sa gasesc cel mai apropiat vinovat: EU si sa ma judec si sa ma rejudec in mintea mea pana obosesc si adorm brusc sau cad in collaps si tot procesul asta e istovitor, sper insa, ca-n final sa fie un raspuns pozitiv, o rasplata pentru toti pentru toate astea...
Un titlu mai mult decat explicit pentru una din ipostazele in care viata ne situeaza uneori.
Ne simtim astazi, ca traind intr-o lume imbibata in nebunie, suparare, furie, indignare. Sentimente ce nu stiam sau nu credeam ca ne pot curge prin vene, pana ce un simplu lucru, o actiune, un cuvant, sau o veste pot lasa sa curga, cu o taietura fina si aproape insesizabila, din interior, inspre afara.
Pe alocuri cineva necunoscut presara fire de regret si resemnare.
Cateodata cativa dintre noi ne gandim cu neputinta la moarte, la renuntare, sau altii macar la o sansa la Eternal Sunshine of The Spotless Mind. Dar asta nu conteaza pentru ca indiferent ce ne dorim noi, combinatiile carora li se supune viata noastra a tuturor, sunt prea multe si prea greu de inteles sau intuit.Este posibil sa fi tu cel care primeste lozul castigator acum sau e posibil sa nu. Sunt altii care nu castiga niciodata.
Insa daca exista un singur lucru ce ne poate invata experienta de viata, este ca un om poate exista sau poate trai, si ca indiferent de optiunile ce iti sunt oferite, TU esti cel care alege sa le traiasca sau doar sa existe printre ele. Am invatat cat e de greu sa-ti controlezi gandurile si dorintele a.i. sa nu mai fi tu cel ce sufera, am invatat ca intre ceea ce gandesti, ceea ce percepi poate fi foarte diferit de realitate; ca oricat te plangi sau te dojenesti singur pentru ce simti, pentru ce faci, nu poti controla rational ceea ce simti.
Mult timp am fost confuza, rupta intre ceea ce consideram a fi atitudinea si actiunea corecta, si sentimentele pe care le aveam. Am inhibat, am ascuns, am tacut pentru ca stiam ca pot rani, si in final eu am fost cea ranita...
Mai greu e cand nu pot invinovati pe nimeni pentru asta, nici macar pe mine, atunci se arata adevarata neputinta.
Pe de alta parte, cred ca ne-am invinovatit prea mult pentru nimicuri care de fapt nu pot fi controlate. Hai sa incercam sa traim ceea ce ne este dat in viata, altfel am fi existat degeaba, ceea ce pentru mine chiar ar fi dezamagirea maxima fata de propria-mi persoana.
Nu e nimic rau in a fi confuz, in a fi sfasiat de durere, de regret si apoi de resemnarea amara, nu e nimic daca plangi pana iti intra stomacul in convulsii, nu e nimic daca iti crapa capul de durere de cel putin 5 ori pe saptamana, si nu e nimic rau in a spune EXACT ce simti daca ti se cere, pentru ca in final vei fi tu cu tine, si dupa cum un prieten bun imi tot repeta, important e sa "nu uiti cine esti', si ce poti sa fi, iar asta e pana acum singura cea mai autentica modalitate de autocunoastere, de definire, si de revenire.
Poate intr-adevar din haos se va naste ordinea... intr-o zi...
