Oboseala si afara miroase a vis pierdut si primavara innabusita de fum si noxe
miercuri, 27 aprilie 2011
marți, 26 aprilie 2011
luni, 25 aprilie 2011
Scrisori catre un necunoscut [Raspuns..]
Timpul..
Cand stai prea mult timp si te intrebi despre trecut, te intrebi "daca ai gresit, sau e implacabilul destinului", daca atunci cand ai luat decizia ai facut ce-ti doreai cu adevarat sau "asa era mai bine"... eu consider ca pierzi timpul, ca-l consumi intr-o mizerie umana care nu poate fi depasita in modul asta.
Nu stiu cum e pentru toti, insa, din cate am auzit si vazut in acest rastimp, am ajuns la concluzia ca nu ne putem cunoaste facand din viata noastra prezenta, viitoare, dar mai ales trecuta un "proces" continuu la nivel rational. Faptele sunt fapte, mai ales cele trecute, raman acolo si indiferent de cat de mult ne gandim daca a fost bine sau nu, ele raman si nimic nu poate sa ia acea senzatie de implacabil. Nu destinul e implacabil, ci ceea ce facem! Ceea ce ne facem noua insine si celorlalti, niciodata nu vei putea lua cele mai corecte decizii sau in orice caz nu vei stii in ce masura a fost corecta sau nu.
Si atunci ma intreb iar, caci eu sunt omul intrebarilor, ce rost are sa ne luptam cu noi insine pentru prostii, pentru ganduri, pentru posibilitati, ce rost are sa iei o decizie care pare corecta dar in urma schemei cost-beneficiu, nu aduce niciun casting de nicio parte, ce rost are sa inhibi cand poti sa ai, sa ceri, sa vrei?! Ce rost are sa lupti cu tine pentru NIMIC, pentru o idee care nu-ti aduce nici macar liniste psihologica sau sufleteasca. E la fel de multa minciuna in asta ca atunci cand ai spune ca nu mananci nimic cu mancarea-n gura!
Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, nu trebuie sa renunti la orice fel de principiu si norma (mai mult sau mai putin personala), dar la ce bun hiper-rationalizarea asta absurda, autotortura care vrand-ne-vrand duce si la torturarea celuilalt, cand beneficiul urmat nu este altul decat mizerie interioara, epuizare emotionala si tristete inchegata in sange?! Nu, nu cacaturile din viata ti-au erodat puterea de a iubi, ci tocmai erodarea ei in sine prin "decizii" hiper-rationalizate, total ineficiente.
"Adevar." Ce adevar? Ca tot am impartasit o discutie astazi despre acest subiect, ce e aia adevar?
Nu va putea nimeni sa te judece vreodata pentru sinceritate, indiferent cat de mult ranesti sau il faci sa sufere pe altul, sau chiar pe tine; nu vei mai avea procese de constiinta daca accepti ceea ce esti si ceea ce vrei, modelat fiind de principii morale de baza si ghidat de dorinte. Nu inseamna sa pierzi de tot controlul, dar fii sincer cu tine in primul rand. Ai aruncat destule jucarii frumoase si inca functionale, aproape nou-noute doar pentru ideea ca se vor strica la un moment dat; si chestiile alea nu se mai intorc. Partea trista nu e ca nu vei mai avea jucarii, caci ele tot apar, e plina piata de ele, insa tristetea e in faptul ca nu vei stii niciodata ce ar fi putut face fiecare dintre ele si astfel pierzi esenta lor. Si aici, iarta-ma ca as cuteza a spune, dar nu e destinul infailibil, destinul poate fi infailibil cel mult in ideea ca niciodata nu poti contempla toate optiunile posibile sau combinatiile posibile in viata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le arunci pe toate la gunoi de la inceput, blamandu-l pe el.
Atatea himere, minciuni, tablouri, pastile, ganduri.. cacaturi. M-am saturat! Cand poti sa vorbesti despre tot, poti sa vorbesti cu aceeasi usurinta despre nimic. Si nu cred ca e durere mai mare decat NIMICUL. Ca nimicul pe care-l simt eu in interior, dincolo de piele, de corp.
Eu am sa recunosc: m-am resemnat! M-am resemnat la faptul ca "prietenii" nu-mi mai sunt prieteni, ca au fugit cand a fost mai rau, ca poate nu merit sa-i am, ca poate s-au saturat; m-am resemnat ca nu mai esti; m-am resemnat, intelegand ca nu pot face chiar orice, fizic, temporal si psihic vorbind, ca sunt hamuri prea grele de dus si pentru cele mai mari ambitii; m-am resemnat, dar macar ceea ce sunt, ceea ce am spus, e la fel de adevarat ca si gandurile care mi plimba prin minte si nu ma mai zbat intre decizii si destin, ma zbat intre dorinta exprimata de a avea ceva si constientizarea infaptuita a faptului ca nu este posibil sa am.
Si nu stiu cum e pentru voi toti, dar eu am apreciat ce m-a facut fericita si am exprimat asta, nu ma pot invinui, deci, cu nimic aici. Am spus ce am simtit, fie rau fie bine, am primit si raspunsuri (bune sau rele) si la asta; si traiesc cu tot ce am, tot ce am vrut sau vreau si deci cu ceea ce sunt; nu cu ceea ce as fi putut sa fiu daca...
Si uneori asta face sa doara, striga, ustura, frige, zgarie si injunghie din inima pana-n creieri si apoi pana in piept, pana durerea inmoaie picioarele; alteori inalta, linisteste si te purifica, te face sa te simti invincibil, te face sa razi, sa-ti bata inima tare de la primul fum, te face sa vrei mai mult, alteori te plictiseste pana la lene acuta...
Dar, important e ca: NIMENI NU TE VA PUTEA INVINUI NICIODATA PENTRU SINCERITATE, pentru lasitate e insa cea mai grea pedeapsa pe care tu insuti ti-o aplici, regretul..
M-am saturat, sincer.
"Cata luciditate, atata existenta, deci atata drama."
Cand stai prea mult timp si te intrebi despre trecut, te intrebi "daca ai gresit, sau e implacabilul destinului", daca atunci cand ai luat decizia ai facut ce-ti doreai cu adevarat sau "asa era mai bine"... eu consider ca pierzi timpul, ca-l consumi intr-o mizerie umana care nu poate fi depasita in modul asta.
Nu stiu cum e pentru toti, insa, din cate am auzit si vazut in acest rastimp, am ajuns la concluzia ca nu ne putem cunoaste facand din viata noastra prezenta, viitoare, dar mai ales trecuta un "proces" continuu la nivel rational. Faptele sunt fapte, mai ales cele trecute, raman acolo si indiferent de cat de mult ne gandim daca a fost bine sau nu, ele raman si nimic nu poate sa ia acea senzatie de implacabil. Nu destinul e implacabil, ci ceea ce facem! Ceea ce ne facem noua insine si celorlalti, niciodata nu vei putea lua cele mai corecte decizii sau in orice caz nu vei stii in ce masura a fost corecta sau nu.
Si atunci ma intreb iar, caci eu sunt omul intrebarilor, ce rost are sa ne luptam cu noi insine pentru prostii, pentru ganduri, pentru posibilitati, ce rost are sa iei o decizie care pare corecta dar in urma schemei cost-beneficiu, nu aduce niciun casting de nicio parte, ce rost are sa inhibi cand poti sa ai, sa ceri, sa vrei?! Ce rost are sa lupti cu tine pentru NIMIC, pentru o idee care nu-ti aduce nici macar liniste psihologica sau sufleteasca. E la fel de multa minciuna in asta ca atunci cand ai spune ca nu mananci nimic cu mancarea-n gura!
Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, nu trebuie sa renunti la orice fel de principiu si norma (mai mult sau mai putin personala), dar la ce bun hiper-rationalizarea asta absurda, autotortura care vrand-ne-vrand duce si la torturarea celuilalt, cand beneficiul urmat nu este altul decat mizerie interioara, epuizare emotionala si tristete inchegata in sange?! Nu, nu cacaturile din viata ti-au erodat puterea de a iubi, ci tocmai erodarea ei in sine prin "decizii" hiper-rationalizate, total ineficiente.
"Adevar." Ce adevar? Ca tot am impartasit o discutie astazi despre acest subiect, ce e aia adevar?
Nu va putea nimeni sa te judece vreodata pentru sinceritate, indiferent cat de mult ranesti sau il faci sa sufere pe altul, sau chiar pe tine; nu vei mai avea procese de constiinta daca accepti ceea ce esti si ceea ce vrei, modelat fiind de principii morale de baza si ghidat de dorinte. Nu inseamna sa pierzi de tot controlul, dar fii sincer cu tine in primul rand. Ai aruncat destule jucarii frumoase si inca functionale, aproape nou-noute doar pentru ideea ca se vor strica la un moment dat; si chestiile alea nu se mai intorc. Partea trista nu e ca nu vei mai avea jucarii, caci ele tot apar, e plina piata de ele, insa tristetea e in faptul ca nu vei stii niciodata ce ar fi putut face fiecare dintre ele si astfel pierzi esenta lor. Si aici, iarta-ma ca as cuteza a spune, dar nu e destinul infailibil, destinul poate fi infailibil cel mult in ideea ca niciodata nu poti contempla toate optiunile posibile sau combinatiile posibile in viata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le arunci pe toate la gunoi de la inceput, blamandu-l pe el.
Atatea himere, minciuni, tablouri, pastile, ganduri.. cacaturi. M-am saturat! Cand poti sa vorbesti despre tot, poti sa vorbesti cu aceeasi usurinta despre nimic. Si nu cred ca e durere mai mare decat NIMICUL. Ca nimicul pe care-l simt eu in interior, dincolo de piele, de corp.
Eu am sa recunosc: m-am resemnat! M-am resemnat la faptul ca "prietenii" nu-mi mai sunt prieteni, ca au fugit cand a fost mai rau, ca poate nu merit sa-i am, ca poate s-au saturat; m-am resemnat ca nu mai esti; m-am resemnat, intelegand ca nu pot face chiar orice, fizic, temporal si psihic vorbind, ca sunt hamuri prea grele de dus si pentru cele mai mari ambitii; m-am resemnat, dar macar ceea ce sunt, ceea ce am spus, e la fel de adevarat ca si gandurile care mi plimba prin minte si nu ma mai zbat intre decizii si destin, ma zbat intre dorinta exprimata de a avea ceva si constientizarea infaptuita a faptului ca nu este posibil sa am.
Si nu stiu cum e pentru voi toti, dar eu am apreciat ce m-a facut fericita si am exprimat asta, nu ma pot invinui, deci, cu nimic aici. Am spus ce am simtit, fie rau fie bine, am primit si raspunsuri (bune sau rele) si la asta; si traiesc cu tot ce am, tot ce am vrut sau vreau si deci cu ceea ce sunt; nu cu ceea ce as fi putut sa fiu daca...
Si uneori asta face sa doara, striga, ustura, frige, zgarie si injunghie din inima pana-n creieri si apoi pana in piept, pana durerea inmoaie picioarele; alteori inalta, linisteste si te purifica, te face sa te simti invincibil, te face sa razi, sa-ti bata inima tare de la primul fum, te face sa vrei mai mult, alteori te plictiseste pana la lene acuta...
Dar, important e ca: NIMENI NU TE VA PUTEA INVINUI NICIODATA PENTRU SINCERITATE, pentru lasitate e insa cea mai grea pedeapsa pe care tu insuti ti-o aplici, regretul..
M-am saturat, sincer.
"Cata luciditate, atata existenta, deci atata drama."
Scrisori catre un necunoscut. [Nu stii.. ]
Nu cred ca stii cum e sa pierzi pe cineva, sa-l pierzi in sensul in care ai putea pierde un obiect, care inca exista dar nu e la tine si nu stii unde ar putea fi, nu vorbesc deci de implacabilul timpului si al mortii.
Nu stii cum e sa pierzi fara sa vrei, fara sa stii ce inseamna lipsa lui, sa pierzi aproape o bucatica din tine. Si nu e o lipsa cu care poate te-ai obisnui zilnic pas cu pas. E o pierdere pe care o retraiesti ca noua in fiecare zi si realizezi ca nu mai stii cum e sa ai obiectul sau lucrul respectiv, ci retraiesti ca pe o banda agatata acelasi moment de angoasa interminabila, cu fiecare zi ce trece.
Si sunt sigura ca nu stii ce inseamna intensitatea acestei renuntari repetate pe care trebuie sa o faci, nu voit, ci din imposibilitatea de a recupera acel lucru. Nu e un lucru pe care te-ai decis sa-l pui intr-un loc de unde sa nu-l mai poti lua, si desi poate regreti ca l-ai lasat acolo stii ca a fost decizia ta si acum trebuie doar sa te obisnuiesti cu ea. E ceva ce ti-a fost luat sa spunem de "destin", desi detest sa folosesc acest cuvant din mai multe considerente, principalul fiind ca gasesc cel putin indoielnice caracteristicile si existenta lui in sine. E ceva luat din exterior, rupt din tine, care te lasa "agatat" pe acul casetofonului si tot ce poti sa faci uneori e sa iesi in exterior si te privesti in starea aia si... cam atat.
Nu stii si nu ai vrea sa stii si nu as vrea sa stii vreodata..
Poti spune ca ai suferit, poti spune ca mult, ca tare, ca starea s-a modificat din tip in tip de mizerie si decadenta umana in timp modificandu-si forma si, izolata fiind intr-un loc, nu mai poate cauza mari daune... poti spune orice, dar nu stii..
Nu stii cat e de greu.. cand de fapt tot ce vrei e sa arzi in clipa aia odata cu ea dar nu poti pentru ca elemente din realitate te trag inapoi sa le infunti scarbit, obosit si neputincios...
Si cand parca n-ai pierdut destul, dispar brusc si singurii oameni pe care simteai ca ai putea vreodata sa te sprijini cand aproape cazi de tot...
Nu stii si nu vreau sa stii, pentru ca, ironic sau nu, poate exista ceva mai greu de suportat de atat.
Nu stii...
"Nici eu nu mai stiu cine sunt.."
Nu stii cum e sa pierzi fara sa vrei, fara sa stii ce inseamna lipsa lui, sa pierzi aproape o bucatica din tine. Si nu e o lipsa cu care poate te-ai obisnui zilnic pas cu pas. E o pierdere pe care o retraiesti ca noua in fiecare zi si realizezi ca nu mai stii cum e sa ai obiectul sau lucrul respectiv, ci retraiesti ca pe o banda agatata acelasi moment de angoasa interminabila, cu fiecare zi ce trece.
Si sunt sigura ca nu stii ce inseamna intensitatea acestei renuntari repetate pe care trebuie sa o faci, nu voit, ci din imposibilitatea de a recupera acel lucru. Nu e un lucru pe care te-ai decis sa-l pui intr-un loc de unde sa nu-l mai poti lua, si desi poate regreti ca l-ai lasat acolo stii ca a fost decizia ta si acum trebuie doar sa te obisnuiesti cu ea. E ceva ce ti-a fost luat sa spunem de "destin", desi detest sa folosesc acest cuvant din mai multe considerente, principalul fiind ca gasesc cel putin indoielnice caracteristicile si existenta lui in sine. E ceva luat din exterior, rupt din tine, care te lasa "agatat" pe acul casetofonului si tot ce poti sa faci uneori e sa iesi in exterior si te privesti in starea aia si... cam atat.
Nu stii si nu ai vrea sa stii si nu as vrea sa stii vreodata..
Poti spune ca ai suferit, poti spune ca mult, ca tare, ca starea s-a modificat din tip in tip de mizerie si decadenta umana in timp modificandu-si forma si, izolata fiind intr-un loc, nu mai poate cauza mari daune... poti spune orice, dar nu stii..
Nu stii cat e de greu.. cand de fapt tot ce vrei e sa arzi in clipa aia odata cu ea dar nu poti pentru ca elemente din realitate te trag inapoi sa le infunti scarbit, obosit si neputincios...
Si cand parca n-ai pierdut destul, dispar brusc si singurii oameni pe care simteai ca ai putea vreodata sa te sprijini cand aproape cazi de tot...
Nu stii si nu vreau sa stii, pentru ca, ironic sau nu, poate exista ceva mai greu de suportat de atat.
Nu stii...
"Nici eu nu mai stiu cine sunt.."
Umblam...
Inchipuie-ti viata astfel:
Un telefon te trezeste un pic peste miezul zilei, te ridica subred si ragusit din pat si te pune in miscare. Intr-o miscare printre troleibuze aglomerate, statii pline de oameni care-si predau stafeta la coborare-urcare. Oameni obositi, oameni plictisiti, oameni amuzanti, oameni frumosi, oameni ocupati, copii entuziasmati si bunici impliniti... oamenii sunt de diferite feluri.
Te intalnesti cu un prieten bun, il astepti sa termine o convorbire telefonica, impartasiti din ultimele intamplari de ultima oara cand v-ati intalnit, platesti niste facturi, cauti sedii care de fapt sunt inchise, si te redirectionezi spre centrul orasului. Acolo dai de un musuroi agitat de omuleti care se misca unii pe langa altii ca moleculele dintr-un element.
Din zumzet te pierzi intrand intr-un magazin sau altul... timpul trece... doua, trei telefoane si un suc mai tarziu, se mai aduna un participant la periplu si porniti la o plimbare nocturna pe bulevardul principal...
Se poarta discutii diverse, si intr-un final la ultima statie de metrou, va despartiti si pornesti singur spre casa, iti pui castile in urechi (de frica de a fi singur cu gandurile tale), asculti muzica si incerci sa iti coordonezi pasi catre directia in care vrei sa ajungi (acasa), e din ce in ce mai greu ,observi, sa-ti concentrezi puterile spre asta. Te uiti in stanga, te uiti in drepta si nu vezi chipul pe care inconstient(sau constient) il cauti pt a te asigura ca esti unde trebuie, ca te indrepti spre directia care trebuie, ca esti cine crezi ca esti; nu e acolo sa te asigure de asta. Te incearca un sentiment de frica amestecat cu tristete, bataile inimii se indesesc si respiratia devine sacadata, picioarele iti sunt moi, si in acelasi timp golul din stomac (sau undeva spre suflet as spune) nu-ti permite sa inspiri suficient aer.. Dar trebuie sa te concentrezi la a cobori scarile de la metrou pt a ajunge pe peron si trebuie sa depui ceva efort ... Cu castile in urechi, in lumea ta, observi fugitiv priviri tintite intrebator spre tine, insa nu-ti pasa pentru ca in povestea asta e vorba doar despre TINE, asa ca te plimbi incet pe peron asteptand metroul incercand sa te convingi ca va fi bine si ca vei reusi sa ajungi in regula acasa..
Te urci in metrou si 3 melodii mai tarziu ai ajuns la Unirii si trebuie sa te dai jos sa iei troleibuzul. Te opresti la stop pentru ca e rosu si vezi oamenii ocolindu-te din laterale trecand pe langa tine spre trotuarul de pe partea cealalta, semaforul se face verde si treci si tu.. 2 melodii mai tarziu vine si troleibuzul, te urci, astepti, cobori, traversezi o strada si o melodie si umatate mai tarziu ai ajuns acasa... Din casti iti ramen intrebarea "AND I WONDER, STILL I WONDER, WHO`LL STOP THE RAIN?"...
Cu aceasta intrebare in gand te privesti in oglinda si pt prima data in ziua respectiva iti vezi ochii umeziti si tristi, si speri ca poate ceilalti nu-si dau seama in fiecare zi ca sunt asa... incerci s-adormi in speranta ca maine va fi mai usor, numai pentru a o lua de la capat...
Deci in viata nu facem decat sa umblam de la Unirii pana la Aviatorilor ca sa ne urcam in metrou, coborand si urcand scari, validand cartele, asteptand apoi troleibuze, traversand strazi. Intre timp ne lovim de oameni, pe unii ii cunoastem pe altii nu, pe altii am fi vrut sa nu-i cunoastem pe altii nu stim ca poate am fi vrut sa-i cunoastem, umblam in gandurile noastre cum umblam prin statii de metrou,troleu, sau gari, asteptand mereu ceva care sa ne duca ACASA... in gand si- suflet din pacate nu exsta acasa, ci doar o continuare dintr-un nou punct a unor idei care se-alearga in cerc... e bine ca fizic nu poti sta treaz mai mult de peste 48 de ore, altfel daca ar fi fost sa mor de ceva, as fi murit din cauza gandurilor mele care ma tortureaza cu fiecare zi a existentei...
Un telefon te trezeste un pic peste miezul zilei, te ridica subred si ragusit din pat si te pune in miscare. Intr-o miscare printre troleibuze aglomerate, statii pline de oameni care-si predau stafeta la coborare-urcare. Oameni obositi, oameni plictisiti, oameni amuzanti, oameni frumosi, oameni ocupati, copii entuziasmati si bunici impliniti... oamenii sunt de diferite feluri.
Te intalnesti cu un prieten bun, il astepti sa termine o convorbire telefonica, impartasiti din ultimele intamplari de ultima oara cand v-ati intalnit, platesti niste facturi, cauti sedii care de fapt sunt inchise, si te redirectionezi spre centrul orasului. Acolo dai de un musuroi agitat de omuleti care se misca unii pe langa altii ca moleculele dintr-un element.
Din zumzet te pierzi intrand intr-un magazin sau altul... timpul trece... doua, trei telefoane si un suc mai tarziu, se mai aduna un participant la periplu si porniti la o plimbare nocturna pe bulevardul principal...
Se poarta discutii diverse, si intr-un final la ultima statie de metrou, va despartiti si pornesti singur spre casa, iti pui castile in urechi (de frica de a fi singur cu gandurile tale), asculti muzica si incerci sa iti coordonezi pasi catre directia in care vrei sa ajungi (acasa), e din ce in ce mai greu ,observi, sa-ti concentrezi puterile spre asta. Te uiti in stanga, te uiti in drepta si nu vezi chipul pe care inconstient(sau constient) il cauti pt a te asigura ca esti unde trebuie, ca te indrepti spre directia care trebuie, ca esti cine crezi ca esti; nu e acolo sa te asigure de asta. Te incearca un sentiment de frica amestecat cu tristete, bataile inimii se indesesc si respiratia devine sacadata, picioarele iti sunt moi, si in acelasi timp golul din stomac (sau undeva spre suflet as spune) nu-ti permite sa inspiri suficient aer.. Dar trebuie sa te concentrezi la a cobori scarile de la metrou pt a ajunge pe peron si trebuie sa depui ceva efort ... Cu castile in urechi, in lumea ta, observi fugitiv priviri tintite intrebator spre tine, insa nu-ti pasa pentru ca in povestea asta e vorba doar despre TINE, asa ca te plimbi incet pe peron asteptand metroul incercand sa te convingi ca va fi bine si ca vei reusi sa ajungi in regula acasa..
Te urci in metrou si 3 melodii mai tarziu ai ajuns la Unirii si trebuie sa te dai jos sa iei troleibuzul. Te opresti la stop pentru ca e rosu si vezi oamenii ocolindu-te din laterale trecand pe langa tine spre trotuarul de pe partea cealalta, semaforul se face verde si treci si tu.. 2 melodii mai tarziu vine si troleibuzul, te urci, astepti, cobori, traversezi o strada si o melodie si umatate mai tarziu ai ajuns acasa... Din casti iti ramen intrebarea "AND I WONDER, STILL I WONDER, WHO`LL STOP THE RAIN?"...
Cu aceasta intrebare in gand te privesti in oglinda si pt prima data in ziua respectiva iti vezi ochii umeziti si tristi, si speri ca poate ceilalti nu-si dau seama in fiecare zi ca sunt asa... incerci s-adormi in speranta ca maine va fi mai usor, numai pentru a o lua de la capat...
Deci in viata nu facem decat sa umblam de la Unirii pana la Aviatorilor ca sa ne urcam in metrou, coborand si urcand scari, validand cartele, asteptand apoi troleibuze, traversand strazi. Intre timp ne lovim de oameni, pe unii ii cunoastem pe altii nu, pe altii am fi vrut sa nu-i cunoastem pe altii nu stim ca poate am fi vrut sa-i cunoastem, umblam in gandurile noastre cum umblam prin statii de metrou,troleu, sau gari, asteptand mereu ceva care sa ne duca ACASA... in gand si- suflet din pacate nu exsta acasa, ci doar o continuare dintr-un nou punct a unor idei care se-alearga in cerc... e bine ca fizic nu poti sta treaz mai mult de peste 48 de ore, altfel daca ar fi fost sa mor de ceva, as fi murit din cauza gandurilor mele care ma tortureaza cu fiecare zi a existentei...
Din categoria "Despre iubire"
Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.[Lev Tolstoi-Razboi si Pace]
Iubirea înseamnă să iubeşti ceea ce este antipatic; altfel nu este deloc o virtute. (aproape f adevarat..) [G.K. Chesterton]
Iubirea este una din nevoile fundamentale ale fiinţei noastre.(Jean Marie Guyau)
Iubirea-i fum ce din suspine creşte. [William Shakespeare-Rome si Julieta]
Cea mai buna definitie de pana acum:
Iubirea este singura modalitate de a înţelege altă fiinţă umană în miezul cel mai adânc al personalităţii sale.[Victor Frankel]
Iubirea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit în mod irezistibil. [Mark Twain]
Iubirea este cea mai mare dintre tristeţile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice. [Gabriele D'Annunzio]
Iubirea este un act de iertare nesfârşită, o privire tandră care devine un obicei.[Peter Ustinov]
Iubirea este capacitatea şi dispoziţia de a permite celor de care îţi pasă să fie ceea ce aleg pentru ei înşişi, fără nici o insistenţă pentru a te mulţumi.[Wayne Dyer]
"Love is the expression of the one who loves, not of the one who is loved. Those who think they can love only the people they prefer do not love at all. Love discovers truths about individuals that others cannot see” [ Søren Kierkegaard]
Iubirea înseamnă să iubeşti ceea ce este antipatic; altfel nu este deloc o virtute. (aproape f adevarat..) [G.K. Chesterton]
Iubirea este una din nevoile fundamentale ale fiinţei noastre.(Jean Marie Guyau)
Iubirea-i fum ce din suspine creşte. [William Shakespeare-Rome si Julieta]
Cea mai buna definitie de pana acum:
Iubirea este singura modalitate de a înţelege altă fiinţă umană în miezul cel mai adânc al personalităţii sale.[Victor Frankel]
Iubirea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit în mod irezistibil. [Mark Twain]
Iubirea este cea mai mare dintre tristeţile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice. [Gabriele D'Annunzio]
Iubirea este un act de iertare nesfârşită, o privire tandră care devine un obicei.[Peter Ustinov]
Iubirea este capacitatea şi dispoziţia de a permite celor de care îţi pasă să fie ceea ce aleg pentru ei înşişi, fără nici o insistenţă pentru a te mulţumi.[Wayne Dyer]
"Love is the expression of the one who loves, not of the one who is loved. Those who think they can love only the people they prefer do not love at all. Love discovers truths about individuals that others cannot see” [ Søren Kierkegaard]
Boris Vian- L'arrache-coeur
"Je suis vide. Je n'ai que gestes, réflexes, habitudes. Je veux me remplir. C'est pourquoi je psychanalyse les gens...Je n'assimile pas. Je leur prends leurs pensées, leurs complexes, leurs hésitations et rien ne m'en reste. Je n'assimile pas; ou j'assimile trop bien..., c'est la même chose. Bien sure, je conserve des mots, des contenants, des étiquettes; je connais les termes sous lesquels on range les passions, les émotions, mais je ne les éprouve pas."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)