You know i am a lier.

For meditation. For sleepless nights. For sleepless thoughts.

[Confusion builds a fire
The smoke must clear to see and breathe

The magic contained in the braiding of your hair
A spirit entwined in ritual knowing
A gift, a token of the unexplained
A grief that haunts me
To the ends of my mind.]

Tired, but still can`t fall asleep?

Vaya con Dios!

And for it has been so long since i`ve posted one in English.. Guess the mind chooses when it wants to express itself  in a language or another.
I feel like words keep pouring and are ready to spill out of the glass..

I`ve missed, for quite a while now, getting in touch with myself, learning who i am again and what my road was... I was trying so hard that i was actually keeping myself from getting my goal accomplished. And the day i just started to take it up with "baby steps" it all fell intro place without any apparent effort.
I don`t know exactly what it is, what the whole plan is, i guess the plan is just this simple: have fun with my life, since years are so quickly flying by, stripping us little by little of emotion, of happiness, of joy, of dear people, friends, family, pets, money and so on... I want to have much fun and enjoy the people i meet, the life i get to live, joke about everything and do stuff that make me feel happy and satisfied with myself and who i am.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------    

And now that all's been said and done, baby
Now guess what I'm gonna do?
Now that it's all over, baby
I'm gonna find myself ...
Somebody new, yeah

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------


I got caught up for a bit long of a time in what other people felt, what other people needed, meant with their words, said, did and i placed what i thought, what i felt, what i needed on a second base.. I`ve used so much of my energy fighting other people`s fights without any gain of mine, or  for my soul, without any peace of mind, without strength .
 Since that strategy didn`t seem to produce satisfactory outcomes for me, i`m finally changing the strategy!



So please stay tuned for a better, improved, different, joyful, happier, and funnier me! :)















*By the way i guess the title of the song which became the title of this post strikes a chunk of memory in your head, though there`s no use for it now! But it`s still a message! Enjoy it!

„Neputincioasă să se strângă ”

Așa se face că deseori ne întoarcem fie metafizic , fie fizic (atunci când este posibil), către lucruri, oameni, cărți, melodii, obiecte din trecut care ne-au încântat cu ceva și ne-au rămas ca amintire.
Așa imi aminteam și eu astăzi în autobuzul 381 ce mă ducea către Universitate unde urma să-mi petrec ziua la bibliotecă citind- îmi aminteam că atunci când aveam vreo 8 sau 10 ani, aveam o carte preferată pe care o împrumutam aproape în fiecare săptămâna de la biblioteca școlii generale unde învățam. Nu-mi amintesc titlul cărții, dar imi amintesc că avea formă dreptunghiulară, ca un caiet de desen, era foarte veche și colțurile de jos ale paginilor se fărâmițau de atâta vreme și mâni prin ce trecuseră. Îmi mai amintesc că în carte era prezentată povestea unui băiețel cred carea avea un penar, sau și un ghiozdan cu cărți, în orice caz, era vorba despre rechizite. Și mai știu că era o carte cu ilustrații-pe fiecare pagina cu text era și o imagine reprezentativă- și dacă nu mă înșel baiețelul era destul de ștrengar, sau era certat des în cartea respectivă deși el își iubea rechizitele. [Nu pot garanta că imi amintesc coerent sau dacă nu am înlocuit în timp amintirile adevărate cu altele care să le țină locul.] Am iubit atât de mult cartea aceea.
Și astăzi îmi dădeam seama de ce. Pentru că mă identificam cumva cu personajul.
Am fost un copil ștrengar și băiețos în ciuda faptul că eram fată. Aveam obieciul de a fi gălăgioasă și ușor incomodă pentru profesori mai ales la școală. Mereu puneam întrebări, și ceream explicații. Niciodată nu aveam grija de rechizitele mele, mereu imi pierdeam rezervele de stilou și cariocile. Întotdeauna mâzgăleam cărțile pe care le returnam la sfârșitul anului. Și vorbea în continuu în timpul orelor cu colegii. Nu am avut niciodata note bune la caligrafie și aparent , probabil, nici un scris frumos.
Aveam cele mai proaste note la matematică , încă din școala primară. Mereu mă rugam de colegul meu de bancă, Andrei, în clasa a 4a să-mi ”dea și mie” la lucrări, și câteodată îmi arăta, dar câteodată deloc. Așa de tare ma supăram pe el când nu o făcea. Știam că va urma o ședință cu părinții în care notele mele la ”matematică” vor fi subiect de discuție cu ai mei.
Adevărul este că nu mi-a plăcut niciodată matematica. Nici nu am avut profesori înzestrați (decât până în liceu când deja era prea târziu) și nici nu aveam răbdare. Îmi plăcea însă să citesc. Să citesc poezii mai ales în 1-4 și apoi  în gimnaziu, iar de prin clasa a-8-a am început să citesc și cărți de tip-roman. Prima carte de acest fel pe care am citit-o se numea „India secretă” (cred); știu că avea o copertă de portocaliu-aprins, era in biblioteca noastră în raftul de jos (unde ajungeam bineînțeles), am deschis-o la mijloc, am citit o frază și m-am hotărât că vreau să o citesc complet. Apoi am citit Maitreyi , a lui Mircea Eliade, ne-o recomandase „profa de istorie” prin clasa a7a, dar cică „pentru mai târziu, când o-m mai crește”. În vara dintre clasa a7a și clasa a8a  eu am citit-o și nu m-am putut dezlipi de ea. Iar după ce-am citit-o, printre plânsete și hohote, am rămas profund jignită de îndrăzneala lui Mircea Eliade de a „ne face” pe noi femeile albe (nu cred că a specificat naționalitate, sau nu-mi amintesc) niște „curve”. Mi-am format imediat o părere despre el. ”Ce știe el?! Ce nesimțit!” Și am început să le povestesc tuturor prietenelor mele despre acest autor nesimțit care jignește femeile din categoria căreia făceam și eu parte. A trebuit să recitesc cartea câțiva ani mai târziu ca să înțeleg altfel întâmplările. Dar e o amintire haioasă.

*Ca aceea că în clasa a6a sau a 7a, la orele de matematică (pe care le uram încă), purtam pe bancă o poză făcută de mine sub forma de rama (era din carton) cu Mihai Eminescu.*
 Pentru că îl iubeam de-atunci fără să știu încă de ce. Mai târziu prin liceu, am înteles cine era Eminescu și ce devenise pentru mine. Iar treaba mai amuzantă este că îmi amintesc o dată că profesoara noastră de matematică din generală a trecut pe langa banca mea, printre rânduri și mi-a pus poza cu Eminescu cu fata in jos, lipita de masă. Și m-a deranjat foarte tare gestul. Semn că acea persoană nu a înțeles niciodată copiii, și cum se transformă ei căutându-și propriile modele și formându-și propriile valori. Eu le-am avut precoce pe ale mele și am ținut și țin și astăzi cu dinții de ele!

După o lungă perioadă din clasa a 8a și clasa a 9-a în care dezvoltasem o mini-obsesie cu Emil Cioran, pe care l-am descoperit cu cartea care mi-a urmărit cariera profesională de astăzi, „Schimbarea la față a României” (o recomand și astăzi-dincolo de nihilismul patentat de Cioran, are niște argumente valabile și astăzi, și nu e singurul!) și mai apoi cu celebra „Pe culmile disperării”, am decis că e vremea să trec la „filosofie mai serioasă”. (Mama fiind profesoară de științe sociale, cu precădere filosofie, aveam o multitudine de cărți la alegere).
Așa că am decis, în vara dintre clasa a 9a și a 10-a cu apetitul deschis și de alte cărți citite între timp dar cu puțin efect de impresionare,  să-l iau din bibliotecă pe Friedrich Nietzsche, cu „Așa grăit-a Zarathustra”, era pe raftul de deasupra barului, deci cred că mi se părea important. Am citit-o pe toată, am rămas un pic confuză de metafizica evoluției oamenilor și societății și asocierea cu tipuri de animale. Începeam să înțeleg cum vedeau alții lumea. Când mama a observat că-l citeam pe Nietzsche, mi-a explicat că pentru a-l înțelege, trebuie să îl citesc pe Arthur Schopenhauer. Omul avea întreaga lucrare semnificativă :”Lumea ca voință și reprezentare”-erau niște cărți maricele cu coperți galbene, în număr de 3 volume-.Cred că l-am citit pe primul complet apoi m-am plictisit. Ajunsesem la concluzia că oamenii aștia sunt bolnavi psihic, marcați de chestii din copilărie, cum părea să fie Nietzsche marcat de tatăl său și de concepții de morală și  religie prin prisma înclinațiilor și concepțiilor acestuia. Apoi perspectiva cel puțin dubioasă asupra femeilor... Apoi aveam impresia că toți filosofii trebuie să fie cumva împotriva religiei, căci ei caută sensuri  adânci și diferite pentru existența umană, cunoaștere bazată pe rațiune și nu pe credință. Apoi, am citit Istoria religiilor de Mircea Eliade și m-am lămurit un pic despre distincția dintre a scrie despre religie și a scrie despre religii.

Ulterior, lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate și oricum ar fi trebuit sa fi ajuns deja la Facultate când gândurile se opriră pe-aici. M-a făcut să zâmbesc această incursiune, pentru că îmi dau seama, că acel mic băiețel ștrengar din cărticica mea în clasa a 4a, avea să fie ca o marca a personalității mele încă nedefinită pe atunci.  Și mi-aș dori să-mi amintesc cum se numește cartea.. :)

MANIFESTO

[So if you ever... ]

There`s this thing, this thing about me, that you guys need to know.

I`ve been missing myself for a while now.. and I couldn`t quite figure out what it was that was missing from my “happiness recipe”.

At first I foolishly wanted to find out what love was.. you know, the passionate about someone-kind of love.

Then I sort of found out and now I was thinking that I miss “having” it.

But, eventually, I`ve come to understand, that it is not the love received what I was missing, it`s the enormous amount of love I have stored and I can barely show, or give to someone else,.. anyone or anything.

And I mean the love for music, the love for knowledge, the love for poetry and deep discussions during late hours of the night, I mean the love for just walking around the streets and looking at buildings, people passing by and the sky and feeling everything, living through all of it.

I barely have or find people to share all that with, and so I must keep that kind of love bottled up.

I also used to love someone. Passionately. Truly. And that love made me feel so right, so good at anything I was doing, so strong, so powerful, so kind, so focused, so delighted, so attached to everything. I felt like I was more in touch with myself than I ever was.

I used to think I could do the unthinkable for what I believed in. This kind of force is amazing and inexplicable. It`s magic.

And it was THAT kind of feeling that got me attached to this “someone” in spite of all the odds that life could bring. It made me feel like it didn`t matter if he could turn old, or get fat, or slim down, or loose an arm, or something.. He was perfect for me. It felt like there was no other place or time that I would rather be in.

And that kind of love showed me the world in different shapes, colors, different sounds.

I loved so patiently, so understanding, so faithfully, so honestly, so forgiving -it made me the best version of myself. I loved the hands with the `artist` fingers, I loved the arms with the “fluffyness”, I loved the strong chest that gave me “close access” to the heart beats, I loved the always-tired, intimidating blue-greenish eyes, I loved the rough and strong yet soft-a-touch skin. I loved the thick voice with the wise words and the kind-funny thoughts, I loved the semi-curly hair . I loved.. -and that was just an image in my head.

But hey, you know what that is? That in a whole, is a feeling of well-being, of peace!

I was looking desperately for that in everything around me, because I was looking for myself.

[I still am.]

So if you ever experience this kind of loving feeling not only about the significant other, but about yourself and the whole world, it means you love the way you are like that, you actually find the love for yourself, so try to never loose it. It`s so important! Never waste what you are, or what you know you can be! I WILL NOT.

Yours truly.

De ce chestiile astea trebuie sa aiba mereu un titlu?!

Si pentru ca nu am mai batut demult din obsesiile ce imi bantuie mintile pe aici, asta este o ocazie foarte buna sa o fac. Nu stiu exact de unde am imprumutat aceste "explicatii" beletristice.. i`m not the writing type.. 

In fine ce ma apasa in ultimul timp, mai mult decat obisnuitele mele probleme, devenite deja de ordin psihic, este ca imi dau seama de multa ipocrizie in jurul meu si imi dau seama ca am fost si eu cumva tarata in aceasta "dar nu-i mai bine sa.. ?! / hai lasa nu-i zice asta.. " si nu vreau sa fie asa. Nu vreau sa fiu una din persoanele alea care daca a rupt o relatie cu o persoana trebuie sa o inlocuiasca cu alta sau daca nu mai are persoane apropiate incearca sa-si caute altele. Am avut o perioada in care chiar pierdusem toate persoanele pe care le consideram dragi de langa mine (din orgolii ridicole desigur...) si am supravietuit (Ce-i drept atunci traiam mai mult singura in mintea mea..).

Totusi nu e un moment dinacela revelator, nu! Sunt oameni care au ales, ba chiar au verbalizat incetarea "prieteniei" cu mine, si nu am sa deplang asta, pentru ca am pretentia de la mine ca am crescut.. ca am inteles ceva din greselile facute in trecut. Vreau sa cred ca de data asta e vorba despre mine, despre cine si ce sunt si actiunile precum si re-actiunile slefuiesc personalitati, asadar, de asta-data voi fi multumita cu ceea ce am si am sa-i strang cat mai aproape pe oamenii care vor sa fie acolo si am sa le ofer spatiu si libertate celor care aleg sa nu. Si voi incerca sa ma detasez de reactii sentimentale si regrete fata de niste oameni care pur si simplu nu mai doresc sa faca parte din viata mea, fie si prin minimumul contact. Sunt in plin proces in ceea ce priveste aceasta tactica si simt ca functioneaza... deocamdata. Am mai invatat si ca mesajele de pe telefon pot fi sterse si ignorate, la fel si cele de pe e-mail, chat.. etc. Cu toate ca poate risti sa nu primesti un mesaj care sa nu raneasca, ba dimpotriva.. Cu toate astea am ales propriul comfort interior, am invatat sa-mi educ impulsurile la unele lucruri si sa ignor de la inceput lucruri care au un potential maximal de ma rani.

Si vorbeam despre ipocrizie, da... observ oameni care se mint pe sine si ii mint si pe altii sau poate m-au mintit initial doar pe mine, either way, e tot ipocrizie, si ce nu inteleg, altfel, este pentru ce? (nu nu vreau sa le aflu motivatiile, nici nu-mi mai pasa..)

Imi doresc de ceva vreme si muncesc cu mine la asta de ceva vreme, sa ma ingrijesc de mine, de sufletul si mintea mea- cu respectul de rigoare de a nu-i rani, jigni, sau deranja pe cei din jurul meu, cel putin nu voluntar-voi avea grija de asta).

Si stiu ca fiecare ajunge in patul lui in fiecare seara, aseaza usor capul pe perna si la urmatoarea intoarcere pe cealalta parte, gandurile napadesc, si napadesc si imagini , scene, regrete, intrebari- eu stiu pentru ca le am destul de des; inca nu ma pot dezvata de freamatul tuturor lucrurilor ce mi se intampla. Si stiu ca toti ne dam seama ca am gresit si unde am gresit. Eu aleg sa iau o pozitie si sa stick by it. Si nu m-am dezis pana acum de la cele promise. Pe altii insa ii vad zbatandu-se, contrazicandu-se in propriile conceptii, pareri si atitudini.  Pentru mine, iata, cel mai bun exercitiu e impacarea cu sinele. Nu mai am nevoie de demonstratii, nu mai am nevoie de justificari, de poze colorate, promisiuni si inimioare sau multe semne de exclamatie. M-am impacat cu sinele, mi-am acceptat deciziile, le accept in continuare pe ale celor din jurul meu-mai greu cu adaptarea , dar suntem pe drum! 

As vrea sa mai spun ca n-am niciun regret, dar totusi as avea cateva.. Ma adaptez usor si la asta : le luam usor, una cate una, si le acceptam, tragem concluzii, si ne impacam cu rezultatul; mergem mai departe.

Asta inseamna ca DA, in sfarsit incepe sa nu ma mai doara, sa nu ma mai afecteze si sa nu ma mai doara lucruri facute dinadins aparent, nu mai caut raspuns la asta. Nu mai caut! Gata cu disonantele cognitive (gluma de sociologi)! 

Mi-as dori sa pot fi in `absoluta totalitate`detasata de lucrurile prea lumesti, materiale si sa fiu sincera cu mine insami, sa pot fi fericita cu adevarat fara a colectiona atatea nevoi inexplicabil de inutile si dorinte irositoare de timp si energie.

Incerc o strategie noua, so bare with me. :)